– Zina, nepoții tăi au smuls toate afinele din grădina mea! – spuse Tonya, cu voce tremurândă, iar vecina doar ridică din umeri, nepăsătoare.
– Ce-i cu asta? – întrebă Tonya neîncrezătoare. – Sunt doar copii.
– Cum „doar copii”? – izbucni femeia. – Ei mi-au distrus întreaga recoltă!
În fiecare dimineață, Antonina Ivanovna străbătea grădina cu ceașca de ceai în mână, inspectând rândurile de legume și admirând pomii fructiferi. Împreună cu soțul ei, Petru Nicolaevici, avea un teren de cincisprezece ari, jumătate ocupată de legume – cartofi, morcovi, varză – și cealaltă jumătate de livezi de meri, peri și tufișuri de fructe.
Cel mai mult se mândrea cu tufișii de afine. Cu cinci ani în urmă plantase primele răsaduri și aștepta cu nerăbdare prima recoltă serioasă. Alături creșteau tufișuri de zmeură, bogate în fructe dulci, iar de-a lungul gardului se întindea o viță de vie încărcată cu ciorchini grei.
– Privește, Petru, ce frumos s-au copt afinele! – îi spuse ea soțului.
– Frumos, – răspunse el, zâmbind.
Vara, veneau nepoții: Sasha, doisprezece ani, și Lena, zece ani. Copiii ajutau la grădină, culegeau fructe și se scăldau în pârâu. Antonina Ivanovna îi iubea fără măsură.
În vecinătate locuia Zinaida Petrovna, cu o grădină mică de șase ari, fără legume, doar flori și un căsuță cochetă. Vara, veneau la ea cinci nepoți, între patru și paisprezece ani. Părinții lucrau în oraș, iar bunica îi supraveghea singură întreaga vară.
Copiii se jucau împreună, alergând între cele două grădini, iar Antonina se bucura de râsetele lor.
– Mătușă Tonya, putem să ne jucăm la voi? – întrebau nepoții vecinilor.
– Desigur, drăguților, dar fiți atenți la rânduri! – le răspundea ea.
Într-o dimineață, Antonina descoperi un spectacol trist: tufișii de afine erau aproape goi, fructele albastre dispăruseră, lăsând doar verdeață necoaptă.
– Petru, vino aici! – strigă ea.
– Ce s-a întâmplat?
– Uită-te la afine. Unde sunt fructele?
Soțul se apropie și examină atent.
– Ciudat… ieri erau pline. Poate păsările?
– Păsările nu pot să mănânce tot, – spuse ea, încruntându-se. – E ca și cum cineva le-ar fi cules intenționat.
Antonina verifică și ceilalți tufiși: zmeura era la fel de secătuită, chiar și fructele necoapte dispăruseră.
– Petru, cineva a cules și zmeura! – exclamă ea.
– Nu se poate! – răspunse el, uimit.
Dar realitatea era clară: tufișii, ieri încă plini de fructe, astăzi erau goi.
Seara, Antonina se așeză pe o bancă cu o carte, dar privea mereu spre grădină. După o oră, zări cum nepoții vecinilor treceau printr-o gaură din gard, îndreptându-se în grup compact spre tufișii de afine.
– Uitați ce frumoase sunt! – se bucura cea mai mică.
– Hai să le culegem pe toate! – sugeră cel mai mare.
Și copiii începură să smulgă metodic tufișii, mâncând pe parcurs, umplând buzunarele și un pachet găsit întâmplător.
Antonina ieși din ascunziș:
– Ce faceți aici?
Copiii se opriră brusc, încercând să ascundă pachetul.
– Doar gustăm puțin, – încercă să se scuze Misha, treisprezece ani.
– Puțin? Ați lăsat tufișii goi!
– Mătușă Tonya, putem să luăm încă? – întrebă Katia, patru ani. Sunt atât de gustoase!
– Nu, acestea sunt fructele noastre, le-am crescut cu grijă.
Copiii plecară cu capul plecat spre gaură, iar Antonina se duse la vecină, care stătea pe prispa căsuței.
– Zina, trebuie să vorbim.
– Spune.
– Nepoții tăi au secat toți tufișii mei de afine!
Vecina nici nu clipi.
– Și ce dacă? Sunt doar copii.
– Cum adică? Ei mi-au distrus toată recolta!
– Tonya, nu te mai supăra. Ce mare lucru, câteva fructe.
Antonina rămase uimită:
– „Câteva fructe”? Am îngrijit acești tufiși cinci ani! I-am udat, i-am fertilizat!
– Ei bine, vei planta din nou. Ce-i de plâns?
– Zina, măcar poți să-ți ceri scuze?
– Pentru ce să cer scuze? Copiii sunt copii. Ce să le faci?
Discuția ajunse într-un impas. Vecina nu considera comportamentul nepoților săi ca fiind greșit.
A doua zi, Antonina constată că dispăruseră și ciorchinii de struguri, cei care urmau să se coacă la sfârșitul lunii august.
– Zina! – strigă ea peste gard.
– Ce s-a întâmplat acum?
– Nepoții tăi au smuls și strugurii!
– Și ce-i cu asta? Probabil erau acri.
– Acri? Erau verzi! Au smuls aproape toți ciorchinii!
– Ei, doar au gustat și au lăsat. Copiii sunt curioși.
Antonina simți cum furia îi clocotește în suflet:
– Zina, copiii tăi distrug întreaga mea grădină!
– Nu exagera! Grădina ta e mare și roditoare.
– Ce-i cu „roditoare”? Am crescut aceste plante ani de zile!
– Continuă să crești.
Vecina intră în casă trântind ușa.
Seara, Antonina îi povesti soțului totul.
– Imaginează-ți, nici măcar nu și-a cerut scuze! – spuse ea. – Copiii sunt copii.
– Și ce așteptai? – răspunse Petru Nicolaevici. – Mai ușor să le dai cu mâna decât să le înveți ce e bine și ce nu.
– Dar asta e furt!
– Tonya, nu te mai enerva. Sunt doar copii, nu înțeleg.
– Dar băiatul are treisprezece ani! Ar trebui să știe că nu e bine să iei ce nu-ți aparține!
El oftă. Nu voia să se certe cu vecinii din cauza unor fructe.