Câteva zile mai târziu dispăru și coacăza.
– Gata, nu mai suport! – spuse hotărât Antonina soțului.
Se întoarse iar la Zinaida, care uda florile cu stropitoarea.
– Acum au mâncat și coacăza!
– Ce coacăză?
– A mea! Nepoții tăi au trecut iar prin gard!
– Tonya, ce ai? Ai luat-o razna? Copiii doar au gustat fructele, nu e tragedie.
– Nu doar au gustat, au luat tot! Am pierdut întreaga recoltă!
– De ce dai vina pe copii? Tu ești de vină!
Antonina nu-i venea să creadă:
– Cum să fiu eu vinovată?
– Cine le-a permis să alerge pe grădina ta? – spuse Zina. – Acum s-au obișnuit că pot lua tot ce vor.
– Am vrut să fie prieteni! – se apăra Antonina.
– Iată rezultatul „bunătății” tale!
Vecina a pus stropitoarea și intră în casă:
– Și dacă nu vrei să mai ia nimic, ridică gardul mai sus. Altfel, oricine trece prin găuri.
– Zina, trebuie să le explici copiilor că nu e bine să ia ce nu le aparține!
– Trebuie, dar degeaba. Nu vor înțelege oricum.
Antonina se întoarse acasă tulburată. Se așeză pe bancă și plânse. Ani de muncă, așteptări, recoltă pierdută.
– Tonya, de ce plângi? – îl consolare soțul. – Anul viitor vor fi fructe noi.
– Nu e despre fructe! E despre faptul că vecina nici măcar nu vrea să-și ceară scuze! A devenit obraznică!
– Ce poți să-i faci? Știi cum e.
Zina avea reputația unei femei greu de suportat în comunitatea de grădini. Până atunci, Antonina se înțelegea bine cu ea.
– Petru, hai să ridicăm gard mai sus?
– Se poate, dar costă mult.
– Și dacă nu facem asta? Îmi vor distruge grădina.
A doua zi, începu construcția unui nou gard. Petru Nicolaevici aduse scânduri, plasă, stâlpi. Lucră de dimineață până seara.
Zina urmărea lucrările din curtea ei, comentând ștrengărește:
– Ce lăcomie! S-au despărțit de copii prin gard!
Antonina nu răspunse, doar strângea buzele.
Nepoții vecinei încercau să găsească găuri noi, dar Petru le astupă pe toate.
– Mătușă Tonya, de ce ați construit gard? – întrebă Katia.
– Ca să păstrăm fructele.
– Putem veni să ne jucăm aici?
– Nu, nu mai e voie.
Gardul funcționă, dar relațiile cu vecinii se strică definitiv. Zina se întorcea de fiecare dată cu spatele, copiii nu mai veneau.
– Lacomă! – strigau ei peste gard. – Bătrână lacomă!
Antonina încerca să nu observe, dar inima îi era grea. Curtea fusese odată plină de râsete, acum domnea liniștea.
Între timp, Zinaida le povestea altor grădinari propria versiune:
– Vedeți cât sunt lacomi? Nu lasă copiii să guste fructele! Au construit un gard înalt!
– Și au mâncat mult? – întrebau vecinii.
– O mână de fructe! – răspundea ea, ca și cum i-ar fi furat milioane.
Versiunea Zinaidei părea mai credibilă. Cine ar crede că niște copii pot consuma întreaga recoltă de pe tufiși?
Treptat, satul crezu că Antonina era zgârcită și rea, iar Zinaida bunica cea grijulie care crește singură cinci nepoți.
La sfârșitul verii, situația se agrava. Copiii, neputând intra în grădină, începeau să se răzbune altfel: mingea peste gard, gunoi aruncat. Într-o dimineață, Antonina găsi chiștoace și ambalaje împrăștiate în grădină.
– Zina, potolește-ți nepoții!
– Ce au făcut?
– Au aruncat gunoi în grădină!
– De unde știi că sunt ai tăi? Poate a adus vântul.
Copiii continuau să facă ravagii: apă peste gard, pietre aruncate în geam.
Antonina înțelese că bunica nu doar că nu-i oprește, dar și încurajează.
– Poate, Petru, să chemăm poliția?
– Tonya, ce spui? De la năzbâtiile copiilor să deranjăm oamenii?
– Dar fac ravagii!
– Răbdăm. Vara se termină, pleacă.
La sfârșitul lui august, gașca zgomotoasă se adună să plece în oraș.
Antonina ședea seara pe bancă în liniște, gândindu-se la vara următoare. Probabil Zina va veni iar cu cei cinci nepoți. Și atunci?
Din nou tensiuni din cauza gardului, din nou pietre aruncate, din nou insulte? Copiii o consideră acum bunică rea și zgârcită, iar Zinaida nu intenționează să-i convingă.
Grădina nu mai era loc de bucurie, ci o fortăreață unde trebuia să-și apere nu doar fructele, ci și liniștea.