Zece ani a trăit liniștit singur și era convins că se obișnuise definitiv cu tăcerea și ordinea. Dar totul s-a schimbat în ziua în care a primit o femeie în casa lui…
Zece ani s-a descurcat perfect singur, apoi a lăsat o femeie să-i intre în casă — și, fără să-și dea seama, a ajuns să se teamă să cumpere chiar și o pungă de lapte
De soția mea am divorțat acum mai bine de zece ani. Ne-am despărțit omenește, fără țipete, fără să împărțim farfuriile la sânge și fără drumuri nesfârșite prin tribunale. De atunci, m-am obișnuit să trăiesc singur.
Am patruzeci și șapte de ani. Apartamentul este al meu — unul obișnuit, cu două camere. L-am pus la punct cu mâinile mele: am schimbat instalația electrică, am tras țevi noi, am lipit tapet, am reparat podelele. Am și mașină — o Dacia Logan veche, cam obosită, dar încă merge bine, fiindcă am grijă de ea. Pe scurt, duc o viață normală, nici mai bună, nici mai rea decât a altora.
N-am fost niciodată genul de bărbat pierdut în fața treburilor casei. Pot să fac o ciorbă bună, pot să coc și o plăcintă dacă am chef. Spălatul, călcatul, curățenia — toate sunt lucruri firești pentru mine. În apartamentul meu a fost mereu ordine. Nu suport praful și vasele murdare lăsate în chiuvetă.
Timp de zece ani mi-am ținut singur gospodăria, mi-am împărțit singur banii, mi-am cumpărat singur mâncarea, mi-am plătit întreținerea și, după cum se vede, nu m-a înghițit mizeria.
Acum jumătate de an am cunoscut-o pe Mariana. Are patruzeci și trei de ani și lucrează ca șefă de casă într-un magazin de bricolaj. O femeie plăcută, îngrijită, vorbăreață, care știe să se facă remarcată. Am început să ne vedem, ieșeam seara la plimbare, apoi ea a început să rămână tot mai des la mine în weekend.
La început, totul părea foarte frumos. Numai că, încet-încet, am început să observ lucruri ciudate, apăsătoare. Siguranța mea obișnuită, aceea simplă, bărbătească, se topea ca zăpada sub soarele de martie.
Calul troian numit „grijă femeiască”
Totul a început, aparent, din cele mai bune intenții. Mariana a hotărât să mă ajute prin casă. Eu, firește, nu m-am opus. Vii după tură, iar acasă găsești cină caldă, miros de aluat copt în bucătărie. Cărui bărbat nu i-ar plăcea?
Îi mulțumeam, îi aduceam flori, încercam s-o bucur cu mici cadouri după salariu.
Dar, treptat, grija aceea a început să se transforme în ceva sufocant. Mariana mă scotea, pas cu pas, din propria mea viață domestică. Și o făcea de parcă ea era o profesoară severă, iar eu un elev leneș, care iar nu-și învățase lecția.
Într-o zi mi-am pus hainele în mașina de spălat. Am turnat detergentul pe care îl foloseam de ani de zile, am setat temperatura. Mariana a intrat aproape în fugă în baie, a apăsat anulare și a oftat greu, dându-și ochii peste cap.
— Sorin, ce faci acolo? — m-a certat ea pe un ton plin de reproș. — Cine spală haine colorate cu detergentul ăsta? Strici materialul, se decolorează tot, ies pete. Dă-te de lângă mașină, mă ocup eu. Voi, bărbații, sunteți ca niște pisoi orbi când vine vorba de casă. Dacă nu eram eu, îți distrugeai de mult toate hainele bune.
Atunci am încercat să glumesc. I-am spus că spăl cu detergentul acela de zece ani și că, până acum, niciun tricou nu a dispărut în mod misterios. Dar s-a uitat la mine cu o milă atât de superioară, încât mi s-a strâns ceva în stomac.
Am tăcut și am ieșit din baie. Nu voiam ceartă din cauza rufelor.
Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Am mers la magazinul din cartier ca să luăm mâncare pentru o săptămână. Am luat de pe raft un pachet de unt. Ambalaj albastru, cunoscut — cumpăram marca aceea de vreo cinci ani și gustul mi se părea bun. Mariana mi l-a smuls imediat din mână, a întors pachetul pe toate părțile și a țâțâit nemulțumită.
— Tu citești vreodată ce scrie aici? E plin de grăsimi vegetale. Nu știi deloc să alegi produse. Dacă te-aș trimite singur la cumpărături, într-o zi sigur ne-ai otrăvi. Pune-l la loc, iau eu unt normal.
Și l-am pus. Eu, bărbat în toată firea, stăteam în mijlocul magazinului, cu căruciorul în față, și mă simțeam vinovat pentru un pachet de unt.
Fraza ei preferată, „Fără mine, te-ai pierde”, a început să se audă aproape zilnic în apartamentul meu. O rostea pentru orice. Nu tăiasem pâinea destul de subțire, cumpărasem altă hârtie igienică, ștersesem pervazul greșit, pusesem cana curată în alt dulap.
— Sorin, cine spală așa o tigaie? Nu vezi că a rămas grăsime pe margine? Ce te-ai face fără mine? Ai ajunge să trăiești în jeg.
— Iar ai cumpărat ceaiul ăsta ieftin la plic. Ți-am spus să iei ceai bun, vrac, cu frunze mari. N-ai niciun gust. Sincer, nu-mi imaginez cum ai trăit înainte să apar eu.
La început mă enerva. Pe urmă a început să mă înfurie de-a dreptul. Iar apoi, spre groaza mea, am început să cred.
Luna trecută, în bucătărie, vechea baterie de la chiuvetă a început să curgă. Nu mai avea rost s-o repar — filetul era dus complet. M-am dus la magazinul de bricolaj să cumpăr alta, iar Mariana a hotărât să vină cu mine. Instalațiile sanitare mi le schimbasem întotdeauna singur; pentru mine era o treabă de un sfert de oră.