Daria ședea la masă cu spatele perfect drept, asemenea adulților care se străduiesc cu disperare să nu se destrame.
Mi-am tras un scaun și m-am așezat lângă ele.
— Niciuna dintre voi nu a făcut nimic rău, am spus încet.
Nu s-au mișcat.
— Am nevoie să aud adevărul de la voi. Nu adevărul despre care ați crezut că vreau să-l aud. Doar adevărul adevărat.
Daria s-a uitat mai întâi la Elena.
Elena i-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap.
— Era rea numai când tu nu erai acasă, a început Daria. Sau când credea că nu o aude nimeni.
Ilinca a șoptit:
— Îmi lua des Iepurașul.
Asta aproape m-a doborât.
Nu era vorba despre jucărie.
Era vorba despre ceea ce însemna.
Un mod copilăresc de a controla pe cineva.
Să-i iei unui copil singurul lucru care îi dă un sentiment de siguranță.
Să aștepți până când intră în panică.
Și să repeți gestul până când supunerea devine firească.
Odată ce Daria a început să vorbească, nu s-a mai oprit.
— Ne obliga să stăm perfect drepte la micul dejun, a continuat ea. Spunea că arătăm neîngrijite. Ilincăi nu-i permitea să mai ceară mâncare, fiindcă, zicea ea, fetițele nu trebuie să fie dolofane. Și repeta mereu că, dacă îți spunem ceva, vei crede că Elena este geloasă și o vei concedia pe loc.
Rostea fiecare propoziție cu o liniște înspăimântătoare.
Fără emoție.
Ca și cum păstrase toate acele lucruri săptămâni întregi în minte și așteptase doar ziua în care avea să le poată spune cu voce tare.
— V-a lovit vreodată? am întrebat încet.
Daria a clătinat din cap.
— Mai mult mă strângea tare, a șoptit Ilinca, mângâindu-și din nou încheietura înroșită.
— O dată a împins intenționat scaunul în mine, a adăugat Daria.
Elena și-a închis ochii pentru o clipă.
Se vedea cât de greu îi era să asculte totul din nou.
— De ce ai ascuns telefonul tocmai sub canapea? am întrebat-o pe Daria.
— Pentru că acolo stătea ea cel mai des, a răspuns. Elena mi-a spus că, dacă mi se face vreodată frică, să rămân într-o cameră cu mai multe uși și să ascund telefonul unde nu-l poate găsi nimeni.
M-am uitat la Elena.
— Nu voiam să le poată prinde la etaj, într-un colț al dormitoarelor, a explicat ea încet.
Nu fusese panică.
Nici prudență exagerată.
Fusese planul atent al unui om care înțelesese că pericolul venea regulat și că era mai bine să fii pregătit înainte de a fi prea târziu.
Am sunat imediat psihologul pentru copii care lucrase cu fetele după divorț.
Apoi mi-am contactat avocatul.
La urmă l-am sunat pe inspectorul de poliție a cărui activitate era sprijinită de ani întregi de una dintre fundațiile noastre și l-am întrebat ce trebuia să păstrăm înainte ca cineva să înceapă să susțină că nu fusese decât un conflict obișnuit de familie.
Răspunsurile lui au fost practice.
Reci.
Exacte.
Păstrați telefonul.
Faceți copii ale înregistrărilor de pe camerele de securitate.
Fotografiați urma de pe încheietură.
Împiedicați orice contact ulterior.
Documentați cu grijă absolut totul.
Și exact asta am făcut.
Am fotografiat încheietura Ilincăi în timp ce se sprijinea de Elena și urmărea în tăcere aburul care se ridica din cana cu ciocolată caldă.
Am trimis imediat avocatului proiectul actului adițional privind fondul familiei.
Între timp, Radu a scos înregistrările de la poartă, graficele de lucru ale angajaților, lista tuturor vizitatorilor și evidența fiecărei schimbări pe care Adriana o ceruse în casă în ultimele două luni.
Din clipa în care am început să căutăm legături, ele au apărut una după alta.
Diminețile în care se purta cel mai crud cu fetele coincideau exact cu zilele în care îi ceruse administratoarei să mute pauzele personalului, astfel încât în casă să rămână cât mai puțini oameni.
Cele mai grave înregistrări fuseseră făcute în timpul deplasărilor mele de serviciu cu înnoptare.
Și de trei ori îl pusese pe șofer să o pregătească pe Elena pentru așa-zise drumuri în oraș, chiar înainte ca fetele să fie aduse de la școală, doar pentru a anula totul în ultimul moment.
Să le despartă.
Să vadă cât de departe poate merge.
Să pregătească terenul.
Puțin după ora șase seara, site-ul nunții noastre a fost închis.
La șapte, avocatul meu i-a înmânat Adrianei notificarea oficială că, după ce își ridica lucrurile, nu mai avea voie să intre pe proprietatea mea.
La opt, Ilinca dormea în micul salon de lucru cu capul pe umărul Elenei, strângând încă de un picior iepurașul de pluș.
Daria a rămas trează cu mine.
— Ești supărat pe mine că am înregistrat-o? m-a întrebat încet.
Am oprit televizorul la care niciunul dintre noi nu se uitase în tot acel timp.
— Nu, i-am răspuns. Sunt supărat pe mine fiindcă te-am făcut să crezi că acesta era singurul mod prin care mă puteai obliga să ascult.
A dat din cap, ca și cum tocmai primise răspunsul pe care îl așteptase de mult.
Apoi mi-a pus întrebarea pe care o meritam.
— Cum de nu ți-ai dat seama deloc?
La o asemenea întrebare nu există un răspuns inteligent.
Niciunul care să nu sune ca o scuză.
— Am ascultat persoana greșită, am recunoscut. Și am început să mă mint că banii, paza și ordinea înseamnă că țin totul sub control. Dar nu era adevărat.