Era golul dureros care apare în clipa în care copiii nu mai cred că este sigur să-i spună adevărul unui părinte.
— Iertați-mă, am șoptit.
Vocea mi s-a frânt încă de la al doilea cuvânt.
Ochii Dariei erau plini de lacrimi, dar ea se încăpățâna să le țină înăuntru.
— O vei trimite pe Elena de aici?
— Nu.
Am răspuns prea repede, fiindcă înțelesesem deja cât rău putea produce chiar și o ezitare de câteva secunde.
— Nu, am repetat mai rar. Elena rămâne. Dacă ea își dorește. Și dacă voi vreți să fie cu voi.
Ilinca s-a desprins doar atât cât să mă poată privi.
Pe încheietură îi rămăsese o urmă roșie.
Avea exact forma unor degete.
Poate că într-o oră avea să dispară.
Eu aveam s-o văd mult mai mult timp.
— Spunea că pe ea o iubești mai mult decât pe noi, a șoptit Ilinca.
Pentru o clipă, încăperea s-a învârtit în jurul meu.
Elena s-a lăsat pe vine lângă mine.
— Fetelor, mergeți cu Radu în bucătărie, le-a spus blând. Doamna Viorica v-a pregătit ciocolată caldă.
Ilinca a refuzat să plece până când Elena nu i-a promis că va veni după ele în câteva minute.
Daria s-a ridicat abia după ce i-am jurat că telefonul rămâne la mine.
Când au ieșit, am rămas în mijlocul salonului și m-am uitat în jur.
Pe podea zăceau prosoape împrăștiate.
Pe covor se afla o carte deschisă, lăsată cu paginile în jos.
Pe canapea stătea un iepuraș de pluș cu o ureche îndoită.
Lucruri mărunte.
Obiecte obișnuite dintr-o zi oarecare.
Tocmai genul de detalii pe care oamenii nu le observă, fiindcă de la distanță nu par destul de dramatice.
— Elena, am întrebat, de ce nu ai venit direct la mine?
Nu a încercat să se apere.
Și tocmai de aceea m-a durut și mai tare.
— Am încercat de două ori, a răspuns liniștit. Prima dată înainte de plecarea dumneavoastră la Cluj. Dar doamna Adriana a răspuns la telefon în bucătărie și mi-a spus că sunteți într-o convorbire. A doua oară, săptămâna trecută, după cină. Numai că Daria a făcut un atac de panică atunci când m-a văzut mergând spre biroul dumneavoastră.
Mi-am amintit.
Atunci o întrebasem pe Daria de ce plângea.
Mi-a spus doar că era obosită.
Iar eu am crezut-o.
Pentru că era mai simplu.
Elena s-a aplecat, a strâns coșul răsturnat cu prosoape și l-a așezat pe măsuța joasă.
— Fetelor le era teamă că veți crede că încearcă să vă distrugă relația, a spus încet. Iar când domnișoara Marinescu a început să vorbească despre lucrurile dispărute, am înțeles ce pregătea. Dacă o acuzam fără dovezi, îmi pierdeam serviciul.
Avea dreptate.
În case ca a mea, oamenii presupun automat că bogații sunt doar complicați.
Angajații devin primii suspecți.
Adriana înțelesese asta cu mult înaintea mea.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, am spus.
Elena s-a uitat spre bucătărie, de unde se auzea vocea joasă a unei fetițe.
— Fetele aveau nevoie ca dumneavoastră să vedeți, în sfârșit, a răspuns ea. Nu este același lucru.
Mi-aș fi dorit ca acele cuvinte să-mi micșoreze măcar puțin vinovăția.
Nu au făcut-o.
După aproximativ zece minute, Radu s-a întors.
— Avem noutăți, a spus. Adriana este în apartamentul de oaspeți. La ușă stă un polițist. Toate cartelele ei de acces au fost dezactivate. Avocatul dumneavoastră este pe drum. Asistenta a anulat deja florăria, firma de catering și rezervarea avionului privat pentru weekendul de la Mamaia.
A făcut o scurtă pauză.
— Mai este ceva, a adăugat. Ar trebui să vedeți biroul.
Am mers împreună.
La prima vedere, totul părea neschimbat.
Fotoliul din piele.
Panorama Bucureștiului dincolo de ferestre.
Decantorul cu coniac care prindea lumina după-amiezii.
Apoi am observat că sertarul din mijloc rămăsese deschis cam un centimetru.
Înăuntru se afla un dosar pe care eu nu-l lăsasem acolo.
L-am deschis.
Conținea proiectul unui act adițional la fondul patrimonial al familiei.
Nesemnat.
Dar acoperit de bilețele adezive pe care se vedeau notițele Adrianei.
Subliniase paragraful despre administrarea temporară a averii în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva.
Încercuise prevederile privind controlul asupra programului zilnic al fetelor, asupra școlii lor și asupra personalului casei.
Nu era furt.
Cel puțin nu genul de furt pentru care oamenii cheamă imediat poliția.
Era ceva mult mai calculat.
Mai tăcut.
Mai curat.
Îndepărta treptat toate piedicile încă dinainte de nuntă, ca după căsătorie să poată prelua controlul fără împotrivire.
Prima piedică fusese Elena.
A doua erau fiicele mele.
M-am așezat în fotoliu și am privit paginile minute întregi, până când literele au început să se amestece.
Radu a rămas tăcut.
Mă cunoștea suficient de bine ca să știe că, uneori, tăcerea spune mai mult decât orice cuvânt.
— Ar fi trebuit să instalez sisteme audio în mai multe camere, am rostit în cele din urmă.
Radu a clătinat încet din cap.
— Domnule… nicio cameră nu poate înlocui judecata dreaptă.
Într-o singură frază rezumase întreaga problemă.
M-am întors în bucătărie.
Doamna Viorica pregătise ciocolată caldă și tăiase căpșuni.
Nimeni nu se atinsese de ele.
Ilinca stătea învelită într-o pătură moale, cuibărită în brațele Elenei.