— A spus că pe ea o iubești mai mult decât pe noi, a șoptit Ilinca abia auzit.
Pentru o secundă, camera a părut să se încline.
Ioana s-a lăsat pe vine lângă mine.
— Fetelor, mergeți cu Radu în bucătărie. Doamna Rodica vă pregătește ciocolată caldă.
Ilinca nu a vrut să plece până când Ioana nu i-a promis că va veni imediat după ea. Daria s-a ridicat abia când i-am garantat că telefonul va rămâne tot timpul la mine.
După ce au ieșit, am rămas în mijlocul livingului și am privit dezordinea.
Prosoape aruncate pe podea.
O carte deschisă cu paginile în jos.
Pe canapea, un iepuraș de pluș cu o ureche îndoită pe spate.
Urme mici.
Urmele vieții de zi cu zi.
Exact acelea pe lângă care oamenii trec cel mai ușor, fiindcă de la distanță nimic nu pare suficient de dramatic.
— Ioana, am întrebat încet, de ce nu ai venit direct la mine?
Nu s-a apărat.
Și tocmai asta a durut mai mult.
— Am încercat de două ori, a spus. Prima dată înainte să pleci la Iași, dar Corina ți-a răspuns la telefon din bucătărie și mi-a spus că ești într-o discuție importantă. A doua oară a fost săptămâna trecută, după cină. Daria a intrat în panică atunci când m-a văzut mergând spre biroul tău.
Mi-am amintit seara aceea.
O întrebasem pe Daria de ce plânge.
Mi-a spus că era doar obosită.
Iar eu o crezusem.
Pentru că așa fusese mai simplu.
Ioana a ridicat coșul de prosoape răsturnat și l-a pus pe măsuța de cafea.
— Fetele se temeau că vei crede că încearcă să-ți distrugă relația, a continuat. Când domnișoara Dobre a început să vorbească despre obiecte dispărute, am înțeles ce pregătea. Dacă aș fi acuzat-o fără dovezi, mi-aș fi pierdut serviciul.
Avea dreptate.
În case ca a mea, oamenii îi cred aproape automat pe cei bogați, iar personalul devine primul suspect.
Corina înțelesese asta cu mult înaintea mea.
— Ar fi trebuit să observ, am recunoscut.
Ioana a privit spre bucătărie, unde plecaseră fetele.
— Ele aveau nevoie ca tu să observi, a spus. Nu este același lucru.
Mi-aș fi dorit ca vorbele ei să-mi ușureze măcar puțin povara.
Nu au făcut-o.
După aproximativ zece minute, Radu s-a întors.
— Am noutăți. Corina este în camera de oaspeți. La ușă stă un agent de pază. Toate cardurile ei de acces au fost dezactivate. Avocatul tău este deja pe drum. Asistenta ta a anulat florăria, serviciul de catering și zborul privat rezervat pentru weekendul din Poiana Brașov.
A făcut o pauză.
— Mai este ceva. Ar trebui să vezi biroul.
Am mers împreună.
La prima vedere, totul părea exact așa cum îl lăsasem.
Fotoliul din piele.
Priveliștea peste București, dincolo de fereastra mare.
Sticla de coniac care prindea lumina după-amiezii.
Apoi am observat că sertarul din mijloc era deschis cu aproape un centimetru.
Înăuntru se afla un dosar pe care sigur nu-l lăsasem acolo.
Conținea proiectul de modificare a fondului patrimonial al familiei.
Nu era semnat.
Pe pagini fuseseră lipite bilețele cu notițele Corinei.
Marcase paragraful care stabilea administrarea temporară a bunurilor în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva.
Încercuise și pasajele referitoare la autoritatea asupra programului fetelor, școlii lor și personalului casei.
Nu era furt.
Cel puțin nu genul de furt pentru care oamenii sună imediat la poliție.
Era ceva mai calculat.
Îndepărta, pas cu pas, orice obstacol care ar fi putut să-i stea în cale după căsătorie.
Primul obstacol fusese Ioana.
Al doilea erau fiicele mele.
M-am așezat în fotoliu și am privit documentele până când literele au început să se amestece.
Radu nu a spus nimic.
Mă cunoștea suficient de bine încât să știe că uneori tăcerea spune mai mult decât orice explicație.
— Ar fi trebuit să instalez monitorizare audio în mai multe camere, am murmurat într-un târziu.
Radu a clătinat din cap.
— Domnule, camerele și microfoanele nu pot înlocui judecata sănătoasă.
Într-o singură propoziție, spusese tot.
M-am întors în bucătărie.
Doamna Rodica pregătise ciocolată caldă și tăiase căpșuni.
Nimeni nu se atinsese de ele.
Ilinca stătea în brațele Ioanei, înfășurată într-o pătură moale.
Daria ședea dreaptă la masă, cu postura rigidă a unui adult care se luptă din toate puterile să nu se prăbușească.
M-am așezat lângă ele.
— Nimeni nu va fi pedepsit, am spus.
Niciuna nu s-a mișcat.
— Am nevoie de adevăr. De la amândouă. Nu de adevărul despre care ați crezut că vreau să-l aud. De adevărul întreg.
Daria s-a uitat mai întâi la Ioana.
Ioana i-a făcut un semn aproape invizibil din cap.
— Era rea doar când plecai, a spus Daria. Sau când credea că nu o aude nimeni.
Ilinca a adăugat încet:
— De multe ori mi-l lua pe Iepuraș.
Aproape că m-a sfâșiat.
Nu din cauza jucăriei.
Ci pentru că era o metodă de control atât de perfect adaptată unui copil.
Îi iei obiectul lângă care se simte în siguranță.
Aștepți să intre în panică.
Repeti până când începe să se supună singur.
După ce Daria a început să vorbească, nu s-a mai oprit.
— La micul dejun ne obliga să stăm perfect drepte. Spunea că arătăm neîngrijite. Pe Ilinca nu o lăsa să mai ia o porție, fiindcă zicea că fetele se îngrașă repede. Și ne spunea că, dacă îți povestim ceva, vei crede că Ioana este geloasă și o vei concedia.