— Nu, a spus el calm.
Corina și-a smucit brațul din mâna lui și l-a străpuns cu privirea.
— Să nu mă atingi.
— În casa asta nu mai dai ordine, am spus.
Cuvântul casă mi-a lăsat un gust amar.
Corina s-a uitat apoi la Ioana și, în acel moment, toate piesele s-au așezat la locul lor. Vorbele despre bijuteriile dispărute. Aluziile aruncate la cină. Sugestiile atent plantate, menite să transforme singura persoană care spusese adevărul într-un suspect convenabil.
— Mi-ai pregătit o capcană, am spus.
Corina a râs din nou, însă de data aceasta panica se simțea limpede sub dispreț.
— Te rog. Și-a făcut-o singură. Uită-te la ele. Sunt obsedate de ea. A vrut să mă vezi ca pe un monstru.
Pentru prima dată de când intrasem, Ioana și-a ridicat ochii spre mine.
— Eu am vrut doar să vezi cât de speriate sunt, a răspuns încet.
Între cele două afirmații era o prăpastie.
Și abia atunci am înțeles-o.
Am întrebat-o pe Ioana de unde provenea telefonul.
— Este aparatul tău vechi de rezervă, mi-a spus. După actualizarea sistemului a rămas într-un sertar din birou. Daria l-a găsit când căuta carton colorat.
Daria și-a șters nasul cu dosul palmei.
— Ioana mi-a arătat cum pot porni înregistrarea fără să deblochez telefonul.
Corina și-a dat ochii peste cap.
— Așadar, menajera și fiica ta au strâns împreună probe împotriva mea.
— Nu, a răspuns Ioana. Am încercat să le protejez până când el va fi pregătit să privească adevărul.
Cuvintele ei au rămas suspendate între noi.
Nu chemase poliția. Nu luase fetele și nu plecase din casă. Mulți ar fi spus că exact asta ar fi trebuit să facă. Și probabil destui vor continua să creadă acest lucru.
Dar Ioana știa ceva ce eu nu înțelesesem.
Copiii înspăimântați nu reușesc întotdeauna să spună adevărul într-o formă pe care adulții s-o creadă imediat. Uneori îl arată prin gesturi mărunte, prin felul în care își țin umerii, prin tăceri, prin drumul prea grăbit pe care îl fac dintr-o cameră în alta.
Iar eu fusesem deja dispus să mă îndoiesc de ea.
Aceasta fusese cea mai mare greșeală a mea.
Nu doar absența.
Ci prejudecata.
Corina a văzut că, în sfârșit, pricepusem și și-a schimbat tactica.
Vocea i s-a îndulcit, iar privirea i-a alunecat spre fete.
— Daria, Ilinca, scumpele mele, eu am vrut doar să vă ajut. Tatăl vostru este mereu ocupat. Cineva trebuie să pună limite.
Daria s-a crispat vizibil la cuvintele scumpele mele.
Reacția aceea minusculă a distrus și ultima urmă de apărare pe care Corina ar mai fi putut-o construi.
Mi-am scos inelul de logodnă și l-am așezat pe consola de lângă bolul alb cu orhidee.
Sunetul a fost aproape imperceptibil.
O atingere metalică, scurtă, pe piatră.
Și totuși, a schimbat totul.
— Vei pleca, am spus.
Corina a clipit de câteva ori.
— Rupi logodna pentru că am ridicat puțin vocea?
— Nu. O rup pentru că ai folosit frica fiicelor mele ca să obții ascultare. Și pentru că ai încercat să mă întorci împotriva singurei persoane care le-a apărat.
— Este o greșeală uriașă.
— Poate, am răspuns. Dar fetele mele nu vor mai suferi din cauza ei.
Pentru o clipă am crezut că va continua să se certe.
Apoi s-a uitat la Radu.
S-a uitat la telefonul din mâna mea.
Și a înțeles că nu mai putea învinge faptele.
— Aduceți-mi lucrurile, a spus rece.
— Nu. Radu te va însoți în camera de oaspeți până când avocatul meu stabilește pașii următori. Codul tău de acces a fost anulat. La fel și accesul de pe telefon la poarta principală. Iar de fiicele mele nu te vei mai apropia.
Fața i s-a albit de furie.
— Va arăta îngrozitor pentru tine.
A spus-o intenționat.
Rușine publică.
Titluri în presă.
Arma obișnuită cu care oamenii încearcă să-i controleze pe bărbații aflați în poziția mea.
De data aceasta, nu-mi mai păsa.
— Arată mult mai rău, am spus liniștit, când un tată nu vede adevărul care se petrece chiar sub ochii lui.
Radu a condus-o spre hol.
Până în ultima clipă a mers cu spatele drept.
În prag, s-a întors o singură dată spre fete.
Ilinca și-a îngropat și mai adânc chipul la pieptul Ioanei.
Daria a rămas nemișcată și a privit-o fără să clipească.
Corina a fost cea care a părăsit prima încăperea.
După ea, liniștea a năvălit în casă.
Apoi Ilinca a început să plângă.
Nu tare.
Tocmai de aceea a durut atât de mult.
Plânsul ei suna ca și cum ceva mic și fragil se rupsese, în sfârșit, după prea mult timp petrecut sub presiune.
Am îngenuncheat în fața amândurora și am simțit imediat distanța pe care o ridicasem între noi.
Nu una fizică.
Ci acea distanță mare, nevăzută, care apare când copiii nu mai cred că adevărul lor este în siguranță lângă un părinte.
— Iertați-mă, am șoptit.
Vocea mi s-a frânt încă de la al doilea cuvânt.
Ochii Dariei s-au umplut de lacrimi, dar ea le-a ținut înăuntru.
— O vei da afară pe Ioana?
— Nu, am răspuns.
Prea repede.
Pentru că văzusem deja ce poate provoca o singură ezitare.
— Nu, am repetat mai încet. Ioana rămâne, dacă își dorește ea și dacă vă doriți și voi.
Ilinca s-a desprins puțin de Ioana, atât cât să mă poată privi. Pe încheietura ei rămăsese o urmă roșie. Se vedeau clar contururile degetelor. Poate că urma avea să dispară într-o oră, dar eu știam că o voi vedea mult timp după aceea.