— Vindem casa de la țară și împărțim apartamentul! Așa au venit soțul și soacra să-i ia totul, fără să bănuiască ce dosar pregătise Elena pe masa din verandă

— Al doilea act, — Elena puse în fața lui următoarea foaie. — Proiectul plângerii penale pentru tentativă de înșelăciune în formă agravată și fals în înscrisuri. Pedeapsa nu e deloc o glumă, Radu. Până la cinci ani. Urmele tale pe dosarul de donație depus la cadastru sunt deja în sistem.

Radu se făcu alb ca varul.

— Iar al treilea act, — ea împinse ultima foaie spre el. — Copia sesizării mele către comisia de etică și disciplină a primăriei. Conform procedurii, când apar indicii de urmărire penală, verificarea pornește automat. Luni dimineață, tot pachetul acesta ajunge pe biroul șefului tău.

— Lena… — abia reuși Radu să scoată, fără glas. — Elena, ce faci…

— Taci, — îl tăie ea. — Acum asculți condițiile. Ai exact cinci minute.

— Elena! — țipă Doina, agățându-se de mâneca fiului. — Nu o asculta! E șantajistă! Ce relații să aibă ea? Nu se duce nicăieri! Blufează! Radu, băiatul mamei, ține-te tare, sunăm acum avocatul meu…

— Mamă, taci! — răcni brusc Radu.

Fața lui palidă se acoperise de picături mari de sudoare. Își smulse mâneca din degetele mamei. Viața lui liniștită în biroul cald al primăriei, pensia sigură și Loganul de serviciu îi trecură prin fața ochilor și se prefăcură în praf.

— Lena… Dar apartamentul? Eu unde o să stau? — mormăi el jalnic.

— La mama ta, — răspunse Elena, cu gheață în glas. — Are două camere într-un bloc vechi, îți găsește loc. Iar acum îi strângi lucrurile și o scoți pe poarta coloniei. Să nu-i mai simt prezența aici niciodată. Cele cinci minute ale tale se termină, Radu.

— Radu! O dai pe maică-ta afară, în drum?! Pentru femeia asta?! — Doina începu să respire greu și își duse mâna la inimă, dar scena ei teatrală, repetată de atâtea ori, nu mai avu niciun efect.

— Mamă, strânge-ți lucrurile! — strigă Radu. — Înțelegi că pot ajunge la pușcărie?! Asta ai vrut cu straturile tale?! Din încăpățânarea ta o să fiu judecat! Hai, mișcă-te!

Se repezi în cameră, deschise dulapul vechi și începu să arunce pe jos hainele mamei: pulovere de lână, halate tocite, baticuri înflorate. Doina stătea în mijlocul verandei, ca și cum nu putea crede ce i se întâmpla. Toată puterea ei asupra fiului plesnise ca un balon de săpun în fața fricii lui pentru propria piele.

După zece minute, Radu târî pe verandă o geantă uriașă, în carouri, cumpărată de la bazar, închisă în grabă cu un fermoar șubred.

— Radu… — murmură soacra încet, jignită, dar fiul nici măcar nu o privi. O apucă de cot și aproape o trase spre ieșire.

— Du-te, mamă. Mai repede, te rog. Trenul personal pleacă în douăzeci de minute, îl prinzi.

Elena stătea pe prispă, cu brațele încrucișate la piept, și privea în tăcere.

Amurgul cobora repede peste grădinile de la marginea orașului. Radu aproape își împinse mama dincolo de poarta de fier, îi trânti geanta la picioare și trase zăvorul cu un zgomot greu. Doina rămase în mijlocul drumului prăfuit, strângându-și poalele fustei lungi. Din întuneric veni strigătul ei răgușit, care se frângea spre țipăt:

— Să fiți blestemați, nemernicilor! Ține minte ce-ți spun, Radu! Tot la maică-ta o să te târăști!

Dar Radu alerga deja înapoi spre verandă, ștergându-și fruntea cu mâneca gecii.

— Elena, am făcut tot ce-ai spus. Hai la notar, semnez orice. Te rog, numai nu da documentele astea mai departe…

— Mergem, — spuse Elena încet, luându-și mapa de pe masă.

A doua zi.

— Lena, am terminat groapa pentru a treia tufă… — Radu înfipse lopata în lutul greu și cenușiu și își șterse sudoarea de pe frunte cu dosul murdar al palmei. — Aici trebuie mai mult drenaj, nu? Cum făcea bunicul tău?

Elena stătea pe verandă și amesteca încet ceaiul în ceașca veche a bunicului, cea cu dungă aurie pe margine. În casă mirosea din nou a brad, a cimbru uscat și a curățenie. Cuvertura de dantelă a bunicii, spălată cu grijă de lut și uscată în vânt, albea pe patul așezat impecabil.

Își privi soțul prin fereastra deschisă.

Radu arăta epuizat. Părul lui, altădată pieptănat perfect, era ciufulit, fața îi era arsă rău de soare, iar palmele de funcționar, lipite în cruce cu plasturi ieftini de pânză, se acoperiseră de bătături galbene și mari. Lângă el, pe iarbă, stăteau ghivece negre, grele, aduse de la pepinieră. Pe fiecare se vedea o etichetă albă de plastic: „Bujor Festiva Maxima, 3 ani”. Radu cheltuise pe ele toată rezerva lui personală, banii pe care îi pusese deoparte timp de trei ani pentru un laptop nou și puternic.

— Pune o găleată de nisip și cenușă, — spuse Elena scurt, fără să ia măcar o înghițitură.

Radu rămase o clipă pe loc, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, ca și cum spera să fie chemat pe verandă sau măcar să i se ofere un pahar de socată rece. Dar Elena privea dincolo de el, spre ghizdul fântânii, văruit din nou.

— Lena… — o chemă el încet, făcând un pas spre prispă. — Eu repar tot, nu? Am găsit tufele de soi, am comandat leagănul bunicului la un meșter, după desene, îl aduc până weekendul viitor… Putem să dăm totul înapoi, nu? Să fie ca înainte? Da, am fost prost, am ascultat-o pe mama, dar ți-am dovedit că am înțeles, nu?

6543