Elena puse ceașca pe farfurioară.
— N-ai dovedit nimic, Radu, — răspunse ea calm, fără urmă de furie. — Și nimic nu mai poate fi dat înapoi. Tu ești aici acum nu pentru că ești un soț bun. Ești aici fiindcă îți salvezi pielea de dosar penal și de concediere rușinoasă.
Radu înghiți în sec.
— Dar mă străduiesc… — șopti el, lăsând capul în jos.
— Îți plătești datoria față de bunicul meu, — Elena se ridică și veni la balustradă, privindu-l de sus. — Pentru că ai ridicat mâna asupra amintirii lui și mi-ai furat documentele. Când grădina asta va arăta așa cum arăta înainte să apăreți voi aici — curată, vie și înflorită — atunci o să mă gândesc. Dacă depun divorțul imediat sau dacă îți mai las puțin timp să rămâi șoferul și zilierul meu. Iar acum du-te și sapă. Soarele apune curând, iar tu mai ai trei tufe de plantat.
Bărbatul rămase o secundă nemișcat, apoi se întoarse fără să spună nimic, se apropie de groapă, apucă coada lopeții și înfipse din nou fierul cu putere în pământul încăpățânat.
Elena îi privi spatele încovoiat cu o ușoară, aproape imperceptibilă senzație de ușurare.
Dincolo de gard, vecinele din colonie șușoteau deja de zor, privind cum Radu, odinioară atât de important și de mândru, își rupea spinarea ascultător sub privirea rece a soției. Unele femei spuneau cu satisfacție: „Așa îi trebuie, trădătorului, să transpire acum!”. Altele oftau compătimitor: „Dar se poate așa cu un bărbat? S-a sălbăticit femeia din cauza unor flori, o să-l stoarcă de tot și apoi o să-l arunce…”.
Însă Elenei nu-i păsa absolut deloc ce spuneau ele.