Elena nu era doar o femeie oarecare, atașată de casa ei de la țară. Lucra ca inginer cadastral și văzuse prea des cum oameni din aceeași familie ajungeau să se sfâșie pentru câteva sute de metri pătrați sau pentru două camere de bloc. Cu un an înainte, când Doina începuse pentru prima oară să spună că „Răducu parcă stă ca un chiriaș pe pământul bunicului ei”, Elena mersese în tăcere la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară și depusese cerere de interdicție pentru orice operațiune asupra imobilelor ei fără prezența sa personală.
Registratorul de la cadastru, văzând acea mențiune și contractul de donație pe care Radu îl adusese cu o pretinsă „împuternicire”, blocase imediat procedura. SMS-ul de notificare îl primise Elena cu trei zile înainte, dar hotărâse să vină singură și să vadă până unde fuseseră în stare să meargă.
Se ridică, se întoarse în casă, luă de pe pat cuvertura de dantelă murdărită, o împături cu grijă și o puse în geantă. La oraș avea s-o spele. Apoi apucă de pe masă papucii soacrei, unsuroși și plini de lut, și, strâmbându-se, îi aruncă cu două degete în găleata de gunoi de sub chiuvetă. După aceea găsi o cârpă veche și șterse masa de pe verandă, curățând urmele lipicioase ale vinului ieftin.
Apoi scoase telefonul și o sună pe Alina Stoian, fosta ei colegă de facultate, care acum avea un birou notarial în centrul orașului.
— Alina, bună. Am nevoie de cel mai dur și mai bine blindat proiect de acord pentru partajul bunurilor comune. Da, astăzi. Include apartamentul din oraș, mașina lui Radu și toate conturile lui bancare. Fă-l în așa fel încât niciun avocat să nu găsească o fisură. Da, divorțez. Nu, nu plâng. Alina, mi-au ars bujorii bunicului.
După ce închise, Elena formă al doilea număr — compartimentul juridic al primăriei, unde Radu lucra deja de șase ani ca specialist principal. Știa foarte bine ce însemna asta: o simplă aluzie la un dosar penal, o plângere pentru tentativă de înșelăciune și fals în acte, iar el ar fi ajuns în fața comisiei de disciplină. Apoi urma concedierea pentru pierderea încrederii. Cu o asemenea pată în dosar, nu l-ar mai fi primit în administrație nici ca portar.
— Alo, Lidia? Bună. Spune-mi, vă rog, formularele pentru sesizarea comisiei de etică se iau de la secretariat sau se pot descărca de pe site? Nu, nu pentru mine. Pentru Radu al meu. Da, pregătesc o surpriză.
Puse telefonul pe masa proaspăt spălată și privi prin fereastră spre rondul gol. Urma ziua de vineri. Tocmai atunci trebuiau să apară Radu și Doina, gata să se declare solemn stăpânii pământului ei.
Elena se așeză în fotoliu și începu să aștepte.
A doua zi.
— O, Lenuțo, ești deja aici? Cu atât mai bine, hai, ajută-ne să cărăm lăzile din portbagaj! — Doina năvăli în verandă, izbind ușa cu piciorul.
În brațe ducea o ladă de plastic cu răsaduri de roșii, înfășurată în ziare vechi, îngălbenite. După ea intră Radu, gâfâind. Căra un sac uriaș cu cartofi de sămânță. Pe fața lui rămăsese lipită o expresie ciudată: o amestecătură de importanță jucată prost și frică ascunsă cu greu.
— Unde să-l pun? — întrebă Radu, ferindu-și privirea de ochii soției.
— Păi pe masă, băiatul mamei, unde altundeva! — soacra împinse fără rușine caietul Elenei într-o parte și așeză lada plină cu pământ direct pe fața de masă curată. — Ei, Lenuțo, hai să nu ne supărăm ca proștii. Ești tânără, nu înțelegi încă, dar viața merge înainte. Eu cu Răducu ne-am gândit și am hotărât că așa e mai sigur pentru familie. Bărbatul trebuie să fie stăpân în casă. Așa că floricelele tale se termină aici, facem o grădină normală. Cartofi, ceapă, roșii… Iar tu stai liniștită la oraș și te odihnești.
Elena se ridică fără să spună nimic, întinse mâna, prinse lada de margine și, dintr-o singură mișcare calmă, dreaptă, o răsturnă de pe masă. Plasticul crăpă sec, pământul negru și firele verzi de roșii se împrăștiară în evantai pe podeaua curată a verandei.
— Ce faci, nenorocito?! — țipă Doina. — Ți-ai pierdut mințile de zgârcenie?! Radu, vezi și tu? Femeia asta nu-i întreagă la cap!
— Stați jos, doamnă Doina, — rosti Elena rece.
În glasul ei era o liniște atât de înghețată, încât soacra se poticni pe loc. Își înfipse mâinile în șolduri și suflă zgomotos printre dinții strânși.
Elena se întoarse spre soț.
— Radu, vino la masă.
El ezită, făcu o jumătate de pas înapoi, dar Elena îl privea în așa fel încât până la urmă se apropie și se opri la marginea mesei. Ea deschise mapa și, încet, unul câte unul, așeză în fața lui trei documente.
— Primul act, — spuse ea, lovind ușor cu unghia foaia de deasupra. — Notificarea oficială de la Oficiul de Cadastru privind suspendarea și blocarea tranzacției voastre frauduloase de donație asupra terenului meu. Interdicția de înregistrare fără prezența mea personală am pus-o încă de acum un an.
Bărbia lui Radu tresări. Aruncă o privire rapidă spre mama lui, dar ea doar își strânse buzele cu ură.