Eram căsătoriți de patruzeci și șapte de ani când, pentru prima dată, am început să mă întreb dacă soțul meu, Mihai, ascundea de mine un secret.
Nu era vorba despre bani.
Nici despre vreo taină obișnuită de familie.
Totul pornise de la o simplă ceașcă de ceai.
Cu zece ani în urmă, într-o duminică fără nimic deosebit, pregăteam cina în bucătărie când Mihai a intrat și mi-a spus, aproape fără motiv:
— Elena, ai putea să faci o ceașcă de ceai la ora patru?
Nici măcar nu m-am întors spre el.
— Sigur. Pentru tine?
A urmat o tăcere ciudată.
— Nu. Nu o va bea nimeni.
M-am uitat la el, nedumerită.
Mihai vorbea cât se poate de serios.
— Atunci de ce să-l fac?
S-a dus la dulap, a scos una dintre ceștile noastre vechi, albastre, și a așezat-o cu grijă pe masă.
— Toarnă ceaiul aici și pune ceașca lângă fereastra din sufragerie. Apoi las-o acolo până apune soarele.
Am izbucnit în râs.
Am crezut că încerca să facă o glumă pe seama mea.
Dar Mihai nu a zâmbit deloc.
În duminica aceea i-am respectat dorința ciudată.
Am pregătit ceaiul.
Am așezat ceașca lângă fereastră.
Seara, am vărsat băutura rece în chiuvetă și nu m-am mai gândit la asta.
O săptămână mai târziu, Mihai mi-a amintit din nou:
— Elena, te rog să nu uiți de ceai astăzi.
În duminica următoare s-a întâmplat exact la fel.
Și în cea de după aceea.
După câteva luni, ritualul începuse să mă enerveze.
— Mihai, pentru cine pui mereu ceaiul acela?
— Fă-mi, te rog, pe plac.
— Dar vreau să știu de ce.
De fiecare dată îmi răspundea aproape la fel:
— Într-o zi vei afla.
Anii treceau.
Iar în fiecare duminică, la ora patru fix, turnam același ceai.
Fără zahăr.
În aceeași ceașcă albastră.
Apoi o puneam în locul ei, lângă fereastră.
La început am fost convinsă că era doar un obicei neobișnuit al soțului meu.
Cu timpul însă, am început să observ și altceva.
În fiecare duminică, cu câteva minute înainte de ora patru, Mihai se apropia de fereastră. Privea mult timp strada, uneori dădea cu grijă perdeaua la o parte, apoi se îndepărta ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o zi n-am mai rezistat:
— Mihai, pe cine aștepți mereu acolo?
M-a privit într-un fel atât de straniu, încât n-am mai avut curajul să continui discuția.
Totuși, din clipa aceea, în mintea mea au început să se adune cele mai apăsătoare bănuieli.
Poate era vorba despre o altă femeie?
Despre cineva pe care o cunoscuse înaintea mea?
Dacă acea ceașcă era, de fapt, un semn secret pentru cineva din trecutul lui?
Îmi repetam că toate aceste gânduri erau absurde.
Nu mai eram tineri.
Trăiserăm aproape jumătate de secol unul lângă celălalt.
Dar odată ce suspiciunea își face loc în suflet, nu mai pleacă atât de ușor.
Într-o duminică m-am hotărât să urmăresc cu atenție strada. Ca de obicei, am pus ceaiul lângă fereastră, apoi m-am așezat fără zgomot în celălalt capăt al camerei.
La ora 16:12, pe partea opusă a drumului s-a oprit o mașină veche, de culoare închisă.
A rămas acolo aproximativ un minut, apoi a plecat.
Mihai observase și el.
Am văzut imediat cum i s-au încordat mâinile.
— Cine a fost? am întrebat.
— Nu am idee.
În aceeași clipă am știut că mințea.
În noaptea aceea aproape că nu am închis ochii.
Duminica următoare, aceeași mașină a apărut din nou.
De data aceasta am reușit să văd o femeie înăuntru.
Nu mai era tânără. Stătea nemișcată și privea direct spre casa noastră.
Mai exact, privea ceașca așezată lângă fereastră.
Inima a început să-mi bată cu putere.
Nu i-am spus nimic lui Mihai.
O săptămână mai târziu am decis să fac un mic experiment.
Pur și simplu nu am mai pregătit ceaiul.
A venit ora patru.
Apoi 16:05.
După aceea 16:10.
Mihai a intrat în sufragerie, a văzut pervazul gol și, pentru prima dată în zece ani, mi-a vorbit pe un ton ridicat:
— Elena, unde este ceașca?
— Astăzi nu am de gând să pun nimic acolo.
Chipul i s-a schimbat imediat.
— Te rog. Numai astăzi, nu.
— De zece ani fac ceea ce-mi ceri. Cred că am dreptul să aflu de ce.
A tăcut multă vreme.
Apoi a spus, cu o voce joasă:
— Dacă nu pui ceaiul astăzi, s-ar putea să nu mai avem o altă ocazie.
Am simțit cum îmi îngheață tot trupul.
M-am dus în bucătărie și am pregătit băutura.
Îmi tremurau mâinile atât de tare, încât abia am reușit să țin ceașca.
Am așezat-o lângă fereastră și am rămas să aștept.
Ce s-a întâmplat după aceea nu voi uita niciodată.
La 16:17, mașina întunecată s-a oprit din nou pe cealaltă parte a străzii.
De această dată, femeia nu a rămas înăuntru.
Portiera s-a deschis.
A coborât.
Părea să aibă aproape șaptezeci de ani. Părul cărunt îi încadra chipul cu grijă, iar în mâini ținea o cutiuță mică.
A pornit încet spre casa noastră.
M-am uitat imediat la Mihai.
Stătea în fotoliu.
Și plângea.
În toți anii noștri împreună, aproape niciodată nu-i văzusem lacrimile.
— Mihai… cine este femeia aceea?
S-a auzit o bătaie în ușă.
Mi-aș fi dorit ca el să deschidă.
Dar Mihai m-a privit și mi-a spus foarte încet:
— Elena, deschide tu.
M-am apropiat de ușă.
Pe prag se afla femeia din mașină.
Câteva secunde m-a privit în tăcere, apoi a rostit abia auzit: