— Nu vă amintiți de mine, nu-i așa?
Am clătinat încet din cap.
Ochii i s-au umplut imediat de lacrimi.
— Acum patruzeci și doi de ani aveam doar șaptesprezece ani. Într-o seară rece de iarnă am ajuns în fața vechii dumneavoastră case. Nimeni altcineva nu a vrut să mă primească înăuntru.
Am rămas nemișcată.
Dintr-odată, în memorie mi-a apărut o imagine pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.
O fată speriată.
Zăpada de dincolo de fereastră.
Casa veche a mamei mele.
Și un ceai fierbinte.
Femeia a continuat:
— Atunci mi-ați deschis ușa. M-ați poftit înăuntru, m-ați lăsat să mă încălzesc și mi-ați dat ceai. Apoi m-ați lăsat să-mi sun mătușa. În dimineața următoare am plecat din oraș. Pentru dumneavoastră poate a fost doar un gest mărunt de bunătate. Pentru mine, însă, noaptea aceea a schimbat totul.
Nu reușeam să rostesc niciun cuvânt.
Femeia și-a îndreptat privirea spre fereastră.
— Acum zece ani am aflat, în sfârșit, unde locuiți. Dar nu am putut să bat imediat la ușă. Îmi era teamă și mi-a fost rușine. Nu știam dacă vă mai amintiți de mine. Așa că, mai întâi, i-am scris lui Mihai.
M-am întors brusc spre soțul meu.
El s-a apropiat încet de noi.
— M-a rugat să nu-ți spun nimic deocamdată, a explicat Mihai. Până când va găsi singură curajul să intre în casa aceasta.
Am continuat să-l privesc fără să spun nimic.
— Atunci i-am promis ceva. I-am spus că, în fiecare duminică, la ora patru, lângă fereastra noastră va fi o ceașcă de ceai. Dacă o va vedea din stradă, va înțelege că ușa îi este încă deschisă.
În acea clipă, toate ciudățeniile ultimilor zece ani s-au legat într-un singur adevăr.
Mașina întunecată.
Mihai lângă fereastră.
Ceașca de ceai din fiecare duminică.
Femeia mi-a întins cutiuța pe care o ținuse strâns la piept.
Am ridicat capacul.
Înăuntru se afla o ceașcă albastră, veche.
Era zgâriată și aproape decolorată de vreme.
— Din aceasta mi-ați dat ceai în noaptea aceea, a spus ea în șoaptă. Am păstrat-o toți acești ani.
Nu am mai reușit să-mi stăpânesc emoțiile.
Lacrimile mi s-au prelins pe obraji, iar eu am îmbrățișat-o.
În duminica aceea, pentru prima dată după zece ani, ceaiul de lângă fereastră nu a apucat să se răcească.
Ne-am așezat toți trei la masa din bucătărie.
Mihai s-a ridicat și a mai pregătit o ceașcă.
M-am uitat la el și l-am întrebat:
— De ce nu mi-ai spus nimic în tot acest timp?
A zâmbit ușor.
— Pentru că uneori nu este nevoie să știi exact pentru cine ții ușa deschisă. Mult mai important este să nu o închizi atunci când cineva are nevoie de tine.
De atunci, în fiecare duminică pregătim din nou ceai.
Numai că acum, lângă fereastră, nu mai stă o singură ceașcă.
Sunt trei.