— Ce legătură are frigiderul mamei tale cu munca mea?
— Are legătură pentru că suntem o familie.
— Atunci de ce nu te interesează deloc munca și reușitele mele?
Radu s-a ridicat nervos.
— Doamne, iar începi! Vrei să sar de bucurie de fiecare dată când alegi niște tapete pentru altcineva?
Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât și-ar fi putut imagina.
Timp de șapte ani încercasem să fiu soția comodă.
Să nu mă cert.
Să-l susțin.
Să-l ajut.
Să-l înțeleg.
Și, dintr-odată, am priceput: în căsnicia noastră, fericirea mea nu interesa pe nimeni.
Nici măcar pe omul pe care îl considerasem cândva cel mai apropiat.
În acea noapte am început pentru prima dată să caut anunțuri cu apartamente.
Nu din furie.
Nu ca să mă răzbun.
Pur și simplu voiam să-mi imaginez cum ar fi să trăiesc într-un loc în care nimeni nu mă face să mă simt de prisos.
Despre hotărârea mea i-am spus doar surorii mele mai mari, Oana.
M-a ascultat până la capăt, apoi m-a întrebat:
— Ioana, când ai fost ultima dată cu adevărat fericită?
Am vrut să răspund imediat.
Dar n-am putut.
În minte mi-au apărut o vacanță de acum cinci ani, prima noastră aniversare, o excursie la mare…
Totul se întâmplase cu atât de mult timp în urmă.
— Exact, a spus sora mea încet.
Nu m-a îndemnat să divorțez.
Nu mi-a spus că Radu era un om rău.
M-a ajutat doar să-mi privesc viața din afară.
În ultimii doi ani strânsesem o sumă destul de bună.
Radu știa foarte puține despre asta.
Aveam un buget comun pentru cheltuielile casei, însă o parte din banii câștigați din proiectele mele personale îi puneam deoparte.
După o discuție cu un avocat, am înțeles ce fonduri și ce obligații trebuiau luate în calcul la împărțirea bunurilor.
Oana m-a pus în legătură cu o agentă imobiliară.
Așa am găsit un apartament mic și luminos, la etajul opt al unui bloc nou.
Avea vedere spre râu.
O bucătărie spațioasă.
Și un balcon în care mi-am imaginat imediat florile preferate.
La început am vrut doar să-l văd.
Apoi m-am întors pentru a doua oară.
Iar la a treia vizită am înțeles că nu mai doream să mă întorc la viața de dinainte.
Am semnat contractul de închiriere, am plătit garanția și am primit data la care urma să primesc cheile.
Nu alesesem întâmplător acea zi.
Era chiar ziua mea.
Voiam să-mi ofer un cadou pe care nu-l puteai cumpăra nici de la cofetărie, nici dintr-un magazin de bijuterii.
Dreptul de a trăi din nou pentru mine.
Vineri seara, în ajunul mutării, Radu a venit acasă într-o dispoziție proastă.
— A sunat mama. Mâine mergem la ea.
— De ce?
— Nu se simte bine.
— Poate ar trebui să chemați un medic.
— Are deja programare.
— Atunci de ce trebuie să-ți petreci toată ziua la ea?
S-a întors brusc spre mine.
— Pentru că sunt fiul ei!
— Iar eu ce sunt?
Radu a clipit nedumerit.
— Ce vrei să spui?
— Nimic. Lasă.
A făcut un gest nepăsător și a intrat în dormitor.
L-am privit cum pleacă și, în acel moment, am înțeles ceva: chiar și în ultima seară a vieții noastre împreună, nu se gândise să mă întrebe ce mi se întâmplă.
Geanta era deja pregătită în dulap.
Actele.
Laptopul.
Câteva haine.
Cana mea preferată, cu un urs desenat pe ea.
Câteva fotografii.
Și o cutiuță cu cerceii pe care mi-i dăruise mama când împlinisem douăzeci de ani.
Restul lucrurilor personale urma să le iau mai târziu, după ce stabilisem o zi.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Nu fiindcă mă îndoiam de hotărârea mea.
Ci pentru că, după atâția ani, viitorul părea din nou necunoscut.
Și, în mod surprinzător, atrăgător.
Dimineața, Radu a făcut o scenă pentru că nu voiam să merg la soacra mea.
Apoi a plecat.
Imediat ce ușa s-a închis, am sunat-o pe Oana.
— Totul rămâne conform planului?
— Da.
— Ți-e frică?
M-am uitat la valiză.
— Puțin.
— Atunci vino. Am cumpărat șampanie fără alcool și prăjiturile tale preferate.
Am izbucnit în râs.
Apoi i-am lăsat lui Radu un bilet scurt:
„M-am mutat. Lucrurile mele personale le voi lua la o dată stabilită de comun acord. În privința divorțului și a bunurilor, te va contacta avocatul. Te rog să nu mă cauți și să nu vii fără să fii invitat.”
Am recitit mesajul.
Șapte ani de viață comună încăpeau în câteva rânduri.
Am lăsat biletul pe masă, am pus cheile lângă el și am ieșit.
Fără isterie.
Fără lacrimi.
Fără nevoia de a-i demonstra ceva.
Noul apartament m-a întâmpinat cu miros de vopsea proaspătă și lumină de soare.
Oana mă aștepta la intrare cu două sacoșe.
— La mulți ani, sărbătorito!
M-a îmbrățișat atât de tare, încât am început să plâng fără să mă aștept.
— Hei, ce s-a întâmplat?
— Nu știu.
— Te-ai răzgândit?
— Nu.
Mi-am șters lacrimile.
— Doar că, pentru prima dată după multă vreme, cineva își amintește că astăzi este ziua mea și se bucură să mă vadă fericită.
Sora mea n-a spus nimic.
M-a strâns doar din nou în brațe.
În apartament nu exista încă mobilă.
Aveam doar o masă pliantă mică, două scaune și o saltea gonflabilă.
Dar Oana reușise să transforme camera goală într-o adevărată sărbătoare.
A pus pe masă un tort mic.
A scos lumânările.
A prins o ghirlandă din hârtie.
— Pune-ți o dorință!