Am privit flăcările și mi-am amintit că, în trecut, ceream mereu același lucru.
Să devină Radu mai atent.
Soacra mea să nu se mai amestece.
În casa noastră să se întoarcă respectul și căldura.
Atunci am înțeles că nu mai voiam să cer schimbarea altui om.
Voiam să-mi schimb propria viață.
Am stins lumânările.
Și am zâmbit.
Primul apel al lui Radu a venit după o oră.
Apoi al doilea.
Al treilea.
La al patrulea am răspuns.
— Unde ești?!
— Acasă.
— În ce casă? Am venit și lucrurile tale au dispărut!
— Mi-am închiriat un apartament.
A urmat tăcerea.
— Glumești?
— Nu.
— Ioana, mama a avut o zi îngrozitoare! Eu nu am timp de crizele tale!
M-am uitat la tort.
— Radu, astăzi este ziua mea.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ei… la mulți ani, a spus el într-un târziu. Dar puteai să alegi un moment mai potrivit!
Am închis ochii.
Chiar și atunci.
Chiar și după tot ce se întâmplase.
Vorbea de parcă ziua mea ar fi fost un eveniment nepotrivit, care îi stricase planurile.
— Trei ani la rând nu am primit de la tine nici măcar o felicitare, Radu.
— De ce te agăți atât de tare de datele astea?!
— Nu este vorba despre dată.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că de mult timp nu mai exist în viața ta. Există mama, munca, prietenii și televizorul. Iar soția apare doar când trebuie să gătească sau să facă ordine.
— Exagerezi totul!
— Poate. Dar de acum voi exagera într-un alt apartament.
Și am închis.
Oana mă privea cu admirație.
— Acum chiar pot să-ți spun la mulți ani!
După douăzeci de minute a sunat soacra mea.
— Ioana! Ce ai făcut?! au fost primele ei cuvinte.
— Bună seara, doamnă Popescu.
— Ce bună seara?! Radu este stresat! Eu am tensiunea mare! Vrei să distrugi întreaga familie?!
— Dacă tensiunea dumneavoastră este într-adevăr atât de ridicată, chemați un medic.
— Să nu-mi dai tu mie lecții!
— Atunci de ce m-ați sunat?
— Ca să te întorci imediat acasă și să-ți ceri scuze soțului!
M-am uitat la Oana, care abia își stăpânea râsul.
— Doamnă Popescu, astăzi am împlinit treizeci și trei de ani.
— Și ce-i cu asta?
— Nimic. Doar că, pentru prima dată după mulți ani, îmi petrec ziua alături de oameni cărora le place să mă vadă fericită.
— Cine are nevoie de tine fără Radu al nostru?
Am răspuns calm:
— Se pare că, înainte de toți ceilalți, am nevoie eu de mine.
Apoi am închis.
A doua zi, Radu a aflat cumva adresa noului meu apartament.
Când s-a auzit soneria, m-am uitat prin vizor și l-am văzut.
Stătea pe palier cu un buchet de trandafiri.
Exact buchetul pe care îl așteptasem ani de zile.
Am deschis ușa, dar nu l-am invitat înăuntru.
— Ioana, trebuie să vorbim.
— Vorbește.
S-a uitat peste umărul meu, spre cameră.
— Chiar locuiești aici?
— Da.
— Dar nu ai aproape nimic!
— În schimb, am liniște.
Radu mi-a întins florile.
— La mulți ani, cu întârziere.
Nu am luat buchetul.
— Mulțumesc.
— Nici măcar florile nu vrei să le primești?
— Radu, florile sunt frumoase. Dar șapte ani de nepăsare nu pot fi șterși cu un buchet.
A tăcut.
— Mama suferă foarte mult.
Și atunci am râs fără să vreau.
Nu din răutate.
Ci pentru că totul devenise absurd.
— Radu, ascultă-te. Ai venit să-ți aduci soția înapoi, dar primul lucru pe care mi-l spui este cât de rău se simte mama ta.
S-a încruntat.
— Ea face parte din familie!
— Desigur. Dar te-ai întrebat vreodată ce simt eu?
A coborât privirea.
— Nu m-am gândit că vei pleca într-adevăr.
— Tocmai aceasta a fost problema. Nu te-ai gândit.
Am rămas tăcuți câteva secunde.
Apoi m-a întrebat:
— Asta înseamnă că vrei divorțul?
— Da.
— Și apartamentul nostru?
— Toate problemele legate de bunuri vor fi rezolvate legal. Avocatul meu se ocupă deja de acte.
Expresia feței lui s-a schimbat.
— Mama spune că vrei să mă lași fără nimic.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să te las fără nimic, Radu. Pur și simplu nu mai vreau să mă las pe mine fără nimic.
A mai stat câteva minute în prag.
A încercat să vorbească despre trecut.
Despre cât de bine ne fusese cândva.
Despre faptul că toate cuplurile se ceartă.
Dar eu înțelesesem deja un lucru important.
Iubirea nu se termină întotdeauna atunci când oamenii încetează să-și mai spună cuvinte frumoase.
Uneori se sfârșește mult mai devreme.
În clipa în care unuia nu-i mai pasă deloc dacă celălalt este fericit.
Radu a plecat.
A luat buchetul cu el.
A trecut o săptămână.
Am început, încet, să-mi amenajez locuința.
Mi-am cumpărat un pat cu tăblie moale.
Perdele albe.
O canapea mică.
O masă rotundă pentru bucătărie.
Pe balcon am pus două ghivece cu mușcate.
Fiecare lucru mărunt îmi aducea o bucurie neașteptată.
Nimeni nu mă întreba de ce am nevoie de încă o lampă.
Nimeni nu se supăra că mi-am cumpărat cești noi.
Nimeni nu-mi cerea să asortez prosoapele cu gusturile mamei lui.
Într-o seară s-a auzit o bătaie în ușă.
Pe palier stătea un bărbat de aproximativ treizeci și cinci de ani.
Era înalt, purta ochelari și ținea în mână o pungă de hârtie.
— Bună seara. Sunt Vlad, locuiesc la etajul șase. Cred că ne-am mai văzut lângă lift.
— Bună seara.