Încă din prima zi a vieții sale, Elena nu văzuse niciodată lumina. Pentru ea, lumea nu avusese culori, chipuri sau forme, iar tatăl ei o privise mai degrabă ca pe o povară apăsătoare decât ca pe propriul copil. Cele două surori ale ei crescuseră înconjurate de grijă, auziseră mereu cuvinte de laudă și primiseră admirația celor din jur. Despre Elena, însă, în casă se vorbea cât mai puțin, de parcă existența ei ar fi fost o rușine pe care familia trebuia să o ascundă.
După moartea mamei, totul devenise și mai greu. Căminul își pierduse ultima urmă de căldură, iar tatăl Elenei nici măcar nu mai încerca să pară interesat de soarta fiicei sale.
În ziua în care Elena a împlinit douăzeci și unu de ani, ușa camerei sale s-a deschis brusc. Tatăl a intrat, a rămas în prag și a rostit cu o voce rece:
— Mâine te vei mărita.
Elena și-a întors capul spre locul din care îi auzea glasul.
— Cu cine?
— Cu un cerșetor care stă lângă biserică și cere bani trecătorilor.
Câteva clipe, fata a crezut că nu auzise bine.
Dar nu avea rost să se împotrivească.
Hotărârea fusese luată de mult, fără ca cineva să-i ceară părerea.
A doua zi, cununia s-a ținut în grabă.
După slujbă, tatăl i-a întins o geantă mică în care îi pusese câteva haine, apoi i-a spus bărbatului care îi devenise soț:
— De acum, este responsabilitatea ta.
După aceea s-a întors și a plecat.
Nu și-a îmbrățișat fiica.
Nu și-a luat rămas-bun.
Nu i-a urat fericire.
S-a purtat ca și cum, în sfârșit, scăpase de lucrul pe care îl considerase o povară ani întregi.
Bărbatul se numea Matei.
El și-a condus soția spre o căsuță mică, aflată la marginea satului.
Elena se pregătise pentru ce putea fi mai rău.
Totuși, după puțin timp, a înțeles că se înșelase.
Matei era un om blând, răbdător și atent.
În nopțile reci își scotea pătura de pe umeri și o învelea pe ea, o ajuta să se orienteze prin casă, aducea apă de la fântână, pregătea mâncare și îi vorbea cu o asemenea grijă, de parcă lângă el s-ar fi aflat cea mai prețioasă ființă din lume.
Pentru prima dată, Elena a simțit că cineva avea nevoie de ea nu din milă.
Zilele s-au scurs.
Apoi au venit săptămânile.
Încet, în inima ei s-a născut dragostea pentru omul pe care nu avusese voie să-l aleagă.
Cu toate acestea, anumite lucruri nu-i dădeau pace.
Uneori, Matei pleca pentru câteva ore și nu-i spunea unde se duce.
Alteori, sătenii îl salutau într-un fel ciudat pentru un simplu cerșetor.
Unii i se adresau cu respect, ca și cum ar fi știut despre el lucruri pe care ea nu le cunoștea.
De fiecare dată când Elena îl întreba despre trecutul său, Matei îi răspundea aproape la fel:
— Nu am fost întotdeauna omul pe care îl vezi acum.
Într-o zi, la târg, sora ei mai mare, Ana, s-a apropiat pe neașteptate și i-a strâns mâna.
— Sunt lucruri pe care nu le știi, i-a șoptit.
— Despre ce vorbești?
Ana s-a aplecat spre ea.
— Bărbatul cu care te-a măritat tata nu este deloc ceea ce pretinde.
Inima Elenei a început să bată mai repede.
— Ce vrei să spui?
Sora ei și-a coborât glasul:
— Tata nu ți-a făcut această căsătorie pentru că Matei ar fi sărac.
A făcut o pauză scurtă.
— Motivul este cu totul altul.
În restul zilei, Elena nu și-a găsit liniștea.
Seara, când au rămas singuri în casă, nu a mai putut păstra întrebarea în ea.
— Spune-mi adevărul. Cine ești cu adevărat?
Matei a tăcut mult timp.
Apoi s-a așezat lângă ea, i-a cuprins palmele și a spus încet:
— Speram să nu afli niciodată în felul acesta.
Respirația Elenei a devenit grea.
— Despre ce vorbești?
Matei a tras adânc aer în piept.
Apoi a rostit:
— Tatăl tău a știut de la început cine sunt.
Degetele Elenei au început să tremure.
A încercat să înțeleagă ce auzise.
— Atunci de ce s-a prefăcut că te vede pentru prima dată?
Matei s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră.
Pentru câteva clipe, a rămas privind în întunericul de afară.
— Pentru că îi convenea ca toată lumea să creadă asta.
În căsuța mică s-a așternut o liniște apăsătoare.
Dincolo de pereți, vântul mișca ramurile bătrânului nuc, iar undeva, în depărtare, lătra un câine.
Elena asculta acele sunete și simțea cum lumea pe care o cunoscuse se destrăma.
— Ai spus că tata știa cine ești. Dar Matei nu este numele tău adevărat?
Bărbatul s-a întors spre ea.
— Nu.
— Atunci cum te cheamă?
— Puțini oameni îmi cunosc adevăratul nume. În sat, am început să fiu numit Matei după ce am venit aici.
Elena a simțit un fior rece.
— Cine ești?
Matei nu a răspuns imediat.
Cuvintele păreau să-l doară.
— Cu câțiva ani în urmă, familia mea era una dintre cele mai respectate din ținut. Aveam livezi, pământuri și prăvălii. Oamenii veneau la tatăl meu pentru sfaturi. Nu ne respectau doar fiindcă eram înstăriți, ci pentru că el nu înșela pe nimeni.
Elena asculta fără să-l întrerupă.
— Apoi au apărut niște oameni care râvneau la averea noastră. Au falsificat acte, au plătit funcționari și l-au acuzat pe tatăl meu de fapte pe care nu le săvârșise. Ne-au luat casa. Ne-au confiscat pământurile. Rudele au fost împrăștiate. Eu a trebuit să dispar.
Matei a amuțit pentru câteva secunde.