S-a întors către mine. Pentru o clipă, pe chipul lui a apărut o ezitare, ca și cum ar fi vrut să mai spună ceva.
În schimb, doar a zâmbit.
— Te iubesc.
— Și eu te iubesc.
Ușa garajului s-a ridicat cu un huruit. Un minut mai târziu, SUV-ul lui argintiu dispăruse la capătul străzii.
Am rămas mult timp lângă fereastra bucătăriei, privind după el.
Dacă îl întrebam seara despre mesaj, poate că mi-ar fi spus adevărul.
Iar dacă mințea…
Poate că nu aveam să aflu niciodată.
Am luat geanta și am ieșit. Când am încuiat ușa în urma mea, încă nu știam dacă îmi urmăream soțul sau încercam să ajung din urmă prima îndoială apărută în cei nouă ani de căsnicie.
Cel mai înțelept lucru ar fi fost să rămân acasă.
Totuși, am pornit mașina și am intrat pe șosea, păstrând suficientă distanță pentru ca SUV-ul lui Radu să se piardă printre celelalte mașini.
La început, totul s-a desfășurat exact cum ar fi trebuit. Mergea spre centrul orașului, către clădirea unde lucra.
Aproape că am râs de mine.
Poate mesajul nici măcar nu fusese destinat lui. Poate lăsasem patru cuvinte să distrugă nouă ani de încredere necondiționată.
Îmi inventasem deja scuzele pe care probabil nu avea să fie nevoie să i le spun, când semnalizatorul din dreapta al mașinii lui a început să clipească.
Radu a luat ieșirea către strada Fabricii.
Biroul lui era în direcția opusă.
L-am urmat.
Strada trecea prin cartierul vechi, unde micile magazine de familie supraviețuiau încă, în ciuda marilor centre comerciale construite la marginea orașului.
Radu a încetinit în apropierea unei florării. Am oprit vizavi.
A intrat în magazin.
Secundele s-au târât încet. Încercam să-mi repet că exista o explicație rezonabilă pentru orice.
Flori pentru aniversarea noastră.
Un cadou pentru un client.
Poate cineva ajunsese la spital.
Când a ieșit, ținea în mână un singur trandafir alb.
Nu un buchet.
O singură floare.
A așezat-o cu grijă pe scaunul din dreapta și a pornit din nou.
O floare albă părea ceva intim. Personal.
M-am urât pentru că mintea mea începuse imediat să umple toate golurile.
Următoarea oprire nu mi-a alungat deloc suspiciunile.
La două străzi distanță se afla un mic atelier de croitorie. Radu a intrat cu mâinile goale și a ieșit cu o husă bleumarin pentru haine. A agățat-o cu grijă pe bancheta din spate.
O floare.
Haine proaspăt călcate.
Încă o seară târzie.
Mesajul.
Am strâns volanul atât de tare, încât degetele au început să mă doară.
— Oprește-te, mi-am șoptit. Încă nu știi nimic.
Dar îndoiala este convingătoare. Odată ce îți intră în minte, începe să rescrie trecutul.
Fiecare întâlnire târzie pare suspectă. Fiecare zâmbet absent capătă un alt înțeles.
Mi-am amintit de o sâmbătă dimineața când Radu plecase foarte devreme. De un mesaj pe care îl citise zâmbind. De o vineri în care venise acasă fredonând o melodie pe care nu o cunoșteam.
Până atunci, nimic nu mi se păruse ciudat.
Acum, toate amintirile se așezau într-o imagine pe care nu voiam să o văd.
După încă un sfert de oră, Radu a intrat în parcarea Centrului Comunitar „Stejarul”.
Am clipit, nedumerită.
Nu era hotel.
Nu era restaurant.
Nici clădire de birouri.
Pe un banner de la intrare scria:
SEARĂ DE DANS PENTRU ÎNCEPĂTORI
Dans?
Radu nu știa să danseze.
La nunta noastră îmi călcase picioarele de atâtea ori, încât domnișoara mea de onoare glumise că îmi va cumpăra, pentru aniversare, pantofi cu vârfuri metalice.
Radu a parcat, a luat husa cu haine și trandafirul alb, apoi a dispărut pe ușa laterală.
Am așteptat un minut.
Apoi încă unul.
Ar fi trebuit să plec.
În schimb, am coborât din mașină.
Dintr-o fereastră întredeschisă se auzea o melodie lentă de pian. Am urmat sunetul pe un coridor gol, până am găsit un geam îngust care dădea spre sala de dans.
Și am încremenit.
Radu se afla în mijlocul încăperii.
O femeie îi ținea o mână pe umăr, iar cu cealaltă îi conducea brațul. Se deplasau pe podeaua lucioasă într-un singur ritm.
Unu, doi, trei.
Unu, doi, trei.
Femeia i-a zâmbit, iar Radu i-a răspuns. Apoi i-a îndreptat gulerul cămășii și a izbucnit în râs la ceva ce el spusese.
Am simțit cum totul se prăbușește în mine.
Muzica s-a oprit.
Femeia a bătut din palme.
— Nu, i-a spus zâmbind. Acum te descurci mult mai bine, dar încă ești puțin în afara ritmului.
Și-a întins din nou mâinile către el.
Radu a dat din cap.
— Mai încercăm o dată.
De câte ori făcuseră asta?
Câte dintre serile lui „lungi la serviciu” se petrecuseră, de fapt, aici?
Am făcut un pas înapoi.
Apoi încă unul.
Nu mai puteam să respir.
Nouă ani.
Nouă ani în care crezusem că știu cine este bărbatul pe care îl iubesc.
M-am întors către ieșire, hotărâtă să dispar înainte să mă observe, însă o altă voce m-a făcut să mă opresc.
Era vocea unui bărbat în vârstă.
— Mi-e teamă că n-o să reușesc.
M-am uitat din nou prin geam.
Un bătrân tocmai intrase pe ring. Ținea trandafirul alb între degetele tremurânde, iar Radu se îndrepta spre el cu același zâmbet răbdător pe care îl văzusem la soțul meu o singură dată: în ziua în care îl învățase pe nepotul nostru să meargă pe bicicletă.