Confuzia a început să se strecoare printre durere.
Cine era omul acela?
Și de ce îl privea Radu pe el, nu pe femeia pe care o transformasem deja în vinovata tuturor temerilor mele?
Am rămas pe loc.
Bătrânul se afla în mijlocul sălii, rotind încet trandafirul între degete.
— Mi-e teamă că n-o să reușesc, repetă el.
Femeia pe care o luasem drept amanta lui Radu zâmbi cu blândețe.
— Asta ai spus și săptămâna trecută, Aron.
— Și cu o săptămână înainte, adăugă Radu.
Bătrânul oftă adânc.
— De data asta vorbesc serios.
Radu se apropie și îi puse o mână pe umăr.
— Nu. Doar că astăzi îți este mai frică decât de obicei.
Sala amuți.
Aron privi în jos.
— N-am mai invitat nicio femeie la dans de când aveam șaptesprezece ani. Întotdeauna îmi imaginez că va râde de mine.
Radu clătină din cap.
— Îți imaginezi că va râde înainte ca ea să aibă ocazia să-ți răspundă.
Ridică trandafirul și i-l puse din nou în mână.
— Bunicul meu repeta mereu un lucru. Cei mai mulți cred că regretul apare după un „nu”. De fapt, cel mai des regretăm că n-am avut curajul să întrebăm.
Aron privi floarea.
— Am pierdut cincizeci și opt de ani, fiule.
— Atunci nu lăsa ca încă cinci secunde să hotărască în locul tău.
Cuvintele au rămas suspendate în tăcerea sălii.
Și atunci am înțeles.
Nu priveam o aventură secretă. Priveam un om care îi împrumuta altuia curajul de a-și împlini un vis.
Profesoara de dans m-a observat prima. Ochii i s-au mărit ușor.
Radu s-a întors. Culoarea i-a dispărut imediat din obraji.
— Mara?
Niciunul dintre noi nu s-a mișcat.
Privirea lui a coborât spre ceas, apoi s-a ridicat din nou către mine.
— Ai văzut mesajul.
Am dat din cap și am intrat în sală.
— Eu voiam să-ți spun…
— Știu.
A închis ochii pentru o clipă.
— Trebuia să-ți spun că ajut un om și, în același timp, învăț să dansez. Nu era nevoie să-ți dezvălui fiecare detaliu, dar trebuia să-ți ofer destul cât să nu ai niciodată un motiv să te îndoiești de noi.
Nu s-a scuzat inutil. Nu m-a întrebat de ce îl urmărisem.
Radu nu părea furios. Părea dezamăgit de el însuși.
— M-am convins că păstrez doar secretul lui Aron, a spus încet. Cu fiecare lecție devenea puțin mai curajos. Mă întorceam acasă și voiam să-ți povestesc totul: cum ajut un bărbat în vârstă să învețe să danseze pentru femeia pe care o iubește. Apoi îmi aminteam că promisesem să nu spun nimic.
A expirat încet.
— Știi ce a fost cel mai greu?
L-am privit.
— Ce?
— Să mă întorc acasă cu ceva atât de frumos în minte și să nu pot împărtăși cu persoana căreia voiam cel mai mult să-i povestesc.
Ceva din mine s-a eliberat în sfârșit. Nu doar pentru că soțul meu era nevinovat, ci pentru că înțelegea exact unde greșise.
— Am încetat să mai pun întrebări, am recunoscut. Și mi-am inventat singură răspunsurile.
Radu a încuviințat.
— Iar eu ți-am făcut prea ușor să ajungi la ele.
Profesoara ne-a privit cu un zâmbet vinovat.
— Apropo, eu sunt Clara.
Și-a ridicat telefonul.
— Iar eu sunt idioata care a trimis mesajul.
Am clipit, surprinsă.
— Tu?
A râs.
— După fiecare repetiție le scriu voluntarilor: „Aseară a fost perfect”. Este felul meu de a le mulțumi.
Radu gemu.
— Am uitat că notificările telefonului se sincronizează cu ceasul.
N-am mai rezistat și am început să râd. Clara zâmbi.
— Mesajele mele nu au provocat niciodată atâta agitație.
În acel moment, Aron își drese glasul.
— Nu vreau să vă întrerup…
Toți ne-am întors spre el.
— Dar Irina a sosit deja.
Chipul lui a devenit alb.
— Radu, nu pot.
Făcu un pas înapoi.
— Chiar nu pot.
Radu porni către el, dar l-am prins de încheietură.
S-a oprit. M-am uitat la Aron.
— Toată dimineața am fost convinsă că iubirea dispăruse în liniște din căsnicia mea, am spus. Dar m-am înșelat.
Am luat trandafirul alb din mâna lui tremurândă și i l-am pus înapoi între degete.
— Vă rog să nu mai pierdeți încă o zi întrebându-vă ce s-ar fi întâmplat dacă ați fi fost cu cinci secunde mai curajos.
Aron înghiți greu.
— Și dacă mă refuză?
— Atunci măcar veți ști, i-am zâmbit. Dar, dintr-un motiv oarecare, nu cred că asta se va întâmpla.
S-a uitat către ușă.
O femeie cu părul argintiu tocmai intrase în sală. Purta o rochie albastru-deschis și cerceta încăperea cu privirea, până când ochii i s-au oprit asupra lui Aron.
Zâmbetul i-a luminat imediat chipul.
Aron a tras aer în piept o dată.
Apoi încă o dată.
În cele din urmă, a pornit spre ea.
— Irina…
Femeia a râs încet.
— Bună, străine.
Aron i-a întins trandafirul.
— Din 1968 vreau să te întreb un lucru.
Irina a așteptat fără să spună nimic.
— Ai vrea să dansezi cu mine acum, la dansul la care nu am avut curaj să te invit atunci?
Pentru o clipă nesfârșită, în sală s-a lăsat liniștea.
Apoi Irina a luat floarea.
— Începusem să cred că n-o să întrebi niciodată.
Cei din jur au început să aplaude discret.
Muzica s-a pornit.
Aron i-a întins mâna, iar Irina și-a așezat palma în a lui.
Primul pas a fost stângaci.
Al doilea, și mai rău.
Până la al treilea, amândoi râdeau atât de tare, încât nu le mai păsa dacă urmau ritmul.
Mi-am împletit degetele cu ale lui Radu.
— Data viitoare, am șoptit, dacă aperi speranța cuiva, spune-mi măcar că asta faci.
M-a privit.
— Promit.
Apoi mi-a strâns mâna.
— Iar data viitoare îmi voi aminti că sentimentele tale trebuie să fie pe primul loc.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui și i-am privit pe Aron și Irina rotindu-se încet sub lumina caldă a lămpilor.
— Știi… am murmurat.
— Ce?
— Aseară chiar a fost perfect.
Radu îl urmărea pe Aron, care îi călcase din greșeală piciorul Irinei. Ea izbucni în râs și îl sărută pe obraz.
Radu zâmbi.
— Aproape perfect.
Apoi se întoarse către mine.
— Acum este cu adevărat perfect.