Nu puteam face niciun pas.
În numai câteva secunde văzusem adevărul de care mă ascunsesem timp de trei ani.
Andrei nu părea nefericit.
Nu era un străin în propria familie.
Nu era doar „căsătorit oficial”.
Era soț.
Era tată.
Era bărbatul care, într-o sâmbătă, se plimba prin centrul comercial cu soția și copiii, își ținea palma pe umărul femeii de lângă el și zâmbea către fiica lui.
În aceeași sâmbătă în care eu eram liberă.
Pentru că sâmbetele nu-mi aparțineau.
Eu aveam doar marțea și joia.
Iar soția lui nu era rece.
Nu era plictisitoare.
Nu era un obiect de mobilier.
Era o femeie vie.
Râdea.
Îi potrivea fetiței fularul.
Purta adidași.
Seara, probabil, avea să bea ceai cu laptele pe care îl rugase pe soțul ei să-l cumpere la întoarcere.
Avea să-i scrie:
„Te sărut”.
Iar el avea să-i răspundă.
Pentru că ea nu era decor.
Ea era viața lui adevărată.
Iar eu?
Eu eram marțea și joia.
Două seri din șapte.
După care el se întorcea acasă.
Când am ajuns în apartamentul meu, am stat mult timp pe scaunul din bucătărie.
Aveam senzația că pământul îmi fugea încet de sub picioare.
Nu dintr-odată.
Treptat.
Ca o corabie care începe deja să se scufunde, în timp ce tu încă stai pe punte și încerci să te convingi că nu s-a întâmplat nimic grav.
Trei ani.
Trei ani în care m-am numit specială.
În realitate, eram o simplă parte din programul lui.
Marți.
Joi.
Ca o oră la sală.
Ca o procedură săptămânală.
Ca un obicei.
O notiță convenabilă în calendar.
Avea nevoie de mine, fără îndoială.
Dar nu în felul în care îmi doream eu.
Nu ca de singura femeie din viața lui.
Ci ca de un loc în care putea ieși temporar din rolul de soț matur și tată responsabil.
Își scotea sacoul.
Se relaxa.
Se simțea din nou tânăr.
Apoi își punea sacoul la loc și se întorcea acasă.
În viața lui adevărată.
Eu, în schimb, așteptam.
Trei ani am așteptat să divorțeze.
Să mă aleagă.
Să se termine, în sfârșit, căsnicia lui „doar formală”.
Îmi imaginam că atunci va începe povestea noastră adevărată.
În fiecare marți îi puneam aceeași întrebare, fără să rostesc niciun cuvânt.
Îl întrebam din privire:
„Când?”
Iar răspunsul venea tot fără cuvinte.
Un sărut pe frunte.
„În curând.”
„Când copiii vor mai crește.”
„Acum nu este momentul potrivit.”
„Totul se va schimba.”
Numai că nimic nu se schimba.
A trecut primul an.
Apoi al doilea.
Apoi al treilea.
Singura care se schimba eram eu.
Douăzeci și șase.
Douăzeci și șapte.
Douăzeci și opt.
Douăzeci și nouă.
Trei ani din viața mea.
Trei ani care ar fi putut arăta cu totul altfel.
Aș fi putut întâlni un bărbat care să fie alături de mine nu două seri pe săptămână.
Un bărbat care să nu se uite la ceas la zece seara.
Un bărbat care să nu spună:
„Trebuie să plec, soția mea o să sune.”
În marțea următoare, Andrei a venit ca de obicei.
A ajuns aproape exact la ora șapte.
Aducea flori, o sticlă de vin și zâmbetul lui obișnuit.
— Bună, frumoaso. Ți-a fost dor de mine?
M-am uitat la el și, pentru prima dată, am văzut un alt bărbat.
Nu bărbatul pe care îl iubisem timp de trei ani.
Nu soțul nefericit care urma să mă aleagă cândva.
Ci un om care nu fusese niciodată obligat să aleagă.
Avea deja totul.
Soție.
Copii.
Casă.
Stabilitate.
Și pe mine.
O viață suplimentară.
Un bonus frumos.
Desertul de după felul principal.
— Andrei, i-am spus. Așază-te.
S-a așezat.
A devenit imediat atent. Probabil înțelesese ceva după expresia chipului meu.
— Ți-am văzut soția.
A încremenit.
— Sâmbătă. La centrul comercial.
Pentru câteva clipe nu s-a mișcat deloc.
— Și? a întrebat.
— Țineai mâna pe umărul ei.
A încruntat sprâncenele.
— Ioana…
— Pe mine nu m-ai atins niciodată așa. Pe mine mă iei de talie. Pe ea ai atins-o pe umăr. Și, dintr-un motiv oarecare, am înțeles imediat diferența.
— E doar un gest obișnuit. Suntem împreună de atâția ani…
— Râdea.
Andrei a tăcut.
— Trei ani mi-ai spus că e rece. Că între voi nu mai există nimic. Că ați devenit străini. Dar ea râdea, Andrei. Îi vorbea fetiței voastre și îi aranja fularul. Iar tu te-ai uitat la ele și ai zâmbit.
— Ioana…
— Nu ești un soț nefericit.
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Ești un soț destul de fericit. Doar că o singură viață nu-ți ajunge.
— Nu e adevărat.
— Atunci care este adevărul? Că vii aici în fiecare marți și joi? Că îmi spui că sunt singura? Iar apoi îți iei haina și te întorci la femeia despre care pretinzi că nu mai înseamnă nimic pentru tine?
Nu a răspuns.
— Acolo ai o viață adevărată. Copii, cumpărături, lapte, pâine, plimbări de sâmbătă prin magazine. Eu sunt locul unde vii ca să te simți tânăr și dorit.
— Simplifici prea mult lucrurile.
— Dimpotrivă. Trei ani am făcut totul mai complicat decât era. Abia acum văd cât de simplu a fost.
L-am privit direct.
— Eu sunt sala ta de sport, Andrei.
A încremenit.
— Ce?
— Aparatul pe care îl folosești ca să-ți repari orgoliul. Vii de două ori pe săptămână să verifici dacă încă poți plăcea unei femei tinere. Apoi pleci acasă mulțumit de tine.
— Ioana, e crud ce spui.
— Crud a fost să mă lași să aștept trei ani ceva ce nu ai avut niciodată intenția să faci.