— Nu ți-am promis niciodată ceva concret.
Atunci am înțeles totul până la capăt.
În mod strict, avea dreptate.
Nu-mi spusese niciodată:
„Voi divorța la data de…”
Nu-mi promisese o locuință.
Nu-mi cumpărase un inel.
Nu-mi spusese când anume urma să se schimbe viața lui.
Doar îmi lăsase mereu impresia că există un viitor.
„În curând.”
„Când copiii vor crește.”
„Nu acum.”
„Mai ai puțină răbdare.”
Îmi oferea exact suficientă speranță ca să continui să aștept.
— Pleacă, i-am spus.
— Ioana, nu te grăbi. Putem vorbi calm.
— Am vorbit timp de trei ani. Pentru mine este suficient.
— Ești emoționată acum.
— Poate.
M-am ridicat.
— Dar hotărârea nu se schimbă. Pleacă. Și să nu mai vii niciodată aici.
A mai încercat câteva minute să explice, să se apere, să îndrepte ceva.
În cele din urmă și-a dat seama că nu mai are rost.
S-a ridicat.
Și-a luat haina.
A plecat.
Florile au rămas pe masă.
Și vinul a rămas acolo.
Am aruncat buchetul imediat în coșul de gunoi.
Apoi am aruncat și sticla.
Poate că a fost un gest copilăresc.
Un gest făcut din furie.
După aceea m-am așezat pe podea, lângă dulapul din bucătărie, și am început să plâng.
Dar nu plângeam atât după Andrei.
Plângeam după mine.
După fata de douăzeci și șase de ani care îl crezuse.
După cei trei ani pierduți.
După toate zilele de marți și joi.
După serile care ar fi putut fi în întregime ale mele.
După o viață posibilă cu un bărbat care nu ar fi trebuit să plece la zece seara.
Andrei m-a sunat.
A doua zi.
După două zile.
După o săptămână.
Mi-a trimis și mesaje.
„Ioana, am nevoie de tine.”
„Hai să vorbim.”
„Nu pot fără tine.”
La început le citeam.
Apoi am încetat.
Nu i-am răspuns nici măcar o dată.
După o lună, i-am blocat numărul.
Am înțeles că fiecare notificare nouă era un cârlig mic.
Iar eu nu voiam să mă prind din nou în el.
Cu Elena am vorbit abia după două luni.
M-am dus la ea acasă.
Ne-am așezat în bucătărie.
I-am povestit totul.
Scara rulantă.
Palma lui pe umărul soției.
Fetița.
Fularul.
Râsul.
Elena m-a ascultat fără să mă întrerupă.
Nu a spus nici măcar o dată:
„Ți-am spus eu”.
Nu a rostit:
„Este numai vina ta”.
Doar m-a ascultat și mi-a mai turnat ceai.
— Știi ce a fost cel mai greu? am întrebat-o.
— Ce?
— Nu faptul că m-a mințit.
Elena a așteptat.
— Cel mai greu este că, timp de trei ani, am urât o femeie pe care nici măcar nu o cunoșteam.
M-am uitat în ceașcă.
— Eu am inventat-o. Am făcut-o cenușie, plictisitoare și rece. I-am dat un halat vechi și papuci de casă. Aveam nevoie să o transform într-o figură de carton, pentru că numai așa puteam să nu mă simt vinovată.
Elena nu a spus nimic.
— Dar ea este vie, înțelegi? Este reală.
Am tras aer în piept.
— Ea sunt eu peste zece ani.
— Cum adică?
— Este o femeie ca mine. Își iubește soțul. Îl așteaptă să ajungă acasă. Îi scrie: „Cumpără lapte. Te sărut”. Probabil crede că el a rămas la o ședință. Că este blocat în trafic. Că are o problemă urgentă la serviciu.
Am zâmbit amar, deși nu era nimic amuzant.
— Iar soțul ei venea, în același timp, la mine.
Elena și-a plecat privirea.
— Și ea îl crede. Exact cum l-am crezut eu când mi-am spus că sunt specială.
Am tăcut câteva minute.
Apoi Elena a spus:
— Nu ești vinovată pentru tot.
Am clătinat din cap.
— Să te îndrăgostești nu este, probabil, o crimă. Dar sunt vinovată pentru altceva.
— Pentru ce?
— Pentru că timp de trei ani am ales să nu mă gândesc.
M-am uitat la prietena mea.
— Nu am vrut să mă gândesc la ea. La copii. La ce se întâmplă în casa lor în timp ce el stă la mine. Îmi era mai comod să mă concentrez doar asupra sentimentelor mele. Asupra ideii că sunt „specială”. Asupra suferinței mele de femeie care așteaptă.
Mi-am șters ochii.
— Și asta tot egoism este. Doar că era împachetat frumos. În flori, vin, declarații și parfum scump. Dar tot egoism rămâne.
— Și el este la fel de vinovat.
— Bineînțeles.
Am dat din cap.
— Dar pentru faptele lui răspunde el.
Apoi am adăugat:
— Pentru ale mele răspund eu.