Nu intenționam să-i citesc mesajele. Dar rândurile au apărut chiar în fața ochilor mei:
„Să nu uiți laptele și pâinea. Te sărut.”
Atât.
Lapte.
Pâine.
Te sărut.
Și, nu știu de ce, tocmai acele câteva cuvinte m-au făcut să mă simt neliniștită.
Pentru că laptele și pâinea au sfâșiat povestea confortabilă pe care mi-o spuneam.
Soția fără nume a devenit, dintr-odată, o persoană reală.
O femeie care-și aștepta soțul acasă.
O femeie care dimineața turna lapte în ceașcă, tăia pâinea și îi trimitea un mesaj în care scria „te sărut”.
O femeie care aștepta răspunsul lui.
Mult timp mi-a fost convenabil să mă consider partea rănită a acestei povești.
Acum pot să recunosc asta fără să mă ascund.
Era foarte convenabil.
Eu eram tânără, singură și îndrăgostită.
El era bărbatul însurat și nefericit, prins într-o căsnicie din care nu putea ieși.
Iar ea era femeia rece și plictisitoare, care încetase de mult să-l înțeleagă.
Într-un astfel de triunghi, eu deveneam automat cea mai bună.
Cea mai vie.
Cea mai dorită.
Singura care conta cu adevărat.
Despre relația noastră știa doar prietena mea, Elena.
În prima lună, totuși, i-am spus.
— Elena, e căsătorit.
S-a uitat la mine.
— Foarte bine. Și?
— Spune că între el și soția lui nu mai există nimic. Că locuiesc împreună ca doi vecini.
Elena a oftat.
— Toți spun asta.
— Dar el nu e ca ceilalți.
— Sigur. Niciunul nu e ca ceilalți.
Nu m-a numit niciodată femeie rea.
Nu mi-a ținut predici.
Nu a făcut scandal.
Pur și simplu nu aproba.
Iar uneori dezaprobarea tăcută apasă mult mai greu decât o condamnare spusă cu voce tare.
După acea discuție, aproape trei ani nu am mai vorbit despre Andrei.
Continuam să ne vedem.
Beam cafea împreună.
Mergeam la cinema.
Discutam despre muncă, despre oameni și despre viață.
Dar între noi apăruse parcă un perete transparent.
Andrei se afla de cealaltă parte a lui.
Eu nu-l mai pomeneam.
Elena nu mă întreba.
În cei trei ani nu am văzut-o niciodată pe soția lui Andrei.
Nu știam cum o cheamă.
Nu știam ce vârstă are.
Nu știam cu ce se ocupă.
Nu știam ce fel de păr are.
Dacă este înaltă sau scundă.
Slabă sau plinuță.
El nu-mi povestea nimic.
Iar eu aveam grijă să nu pun întrebări.
Parcă între noi exista o înțelegere nerostită:
ea nu există.
Existăm doar noi doi.
Bineînțeles că mi-o imaginam.
Mai ales în nopțile de după plecarea lui.
Stăteam întinsă lângă perna care încă îi păstra căldura și inventam o femeie îmbrăcată într-un halat vechi și papuci de casă.
Obosită.
Cenușie.
Cu privirea stinsă.
Cu un chip mereu nemulțumit.
O femeie care nu mai era interesantă de mult, transformată pentru soțul ei într-un obiect de mobilier.
Aveam nevoie să o văd astfel.
Altfel, întreaga mea poveste ar fi început să arate cu totul altfel.
Dacă soția lui Andrei era frumoasă, bună, veselă și plină de viață, atunci cine eram eu?
Nu femeia pe care el o alesese.
Ci femeia la care un bărbat venea de două ori pe săptămână ca să se simtă bine, după care se întorcea acasă.
Nu-mi puteam permite să accept acest gând.
Apoi am văzut-o.
S-a întâmplat în luna martie.
Cu totul întâmplător.
Nu-l urmărisem.
Nu verificasem nimic.
Era o sâmbătă obișnuită.
Eram într-un centru comercial și urcam pe scara rulantă.
Pe scara alăturată, oamenii coborau.
Și atunci l-am zărit pe Andrei.
La început l-am observat doar pe el.
Lângă el erau copiii.
Băiatul din fotografie, acum mai mare — avea cam doisprezece ani și purta căști.
Fetița, de vreo nouă ani, îl ținea pe tatăl ei de mână.
Iar lângă ei mergea o femeie.
Soția lui.
Nu am recunoscut-o dintr-o fotografie, pentru că nu văzusem niciodată una.
Am înțeles cine era datorită mâinii lui.
Andrei își sprijinise palma pe umărul ei.
Cu ușurință.
Familiar.
Aproape fără să-și dea seama.
Era un gest imposibil de jucat.
Așa atingi un om care se află de mult timp lângă tine.
Pe cineva al tău.
Pe cineva apropiat.
Pe cineva a cărui prezență a devenit atât de firească, încât nici nu mai observi ce faci.
Pe mine nu mă atinsese niciodată pe umăr.
Pe mine mă prindea de talie.
Mereu.
Dintr-odată, diferența aceea mică mi s-a părut uriașă.
Pe mine — de talie.
Pe ea — de umăr.
Ca pe o amantă.
Ca pe o soție.
Scările rulante ne purtau în direcții opuse.
Aveam doar câteva secunde la dispoziție.
Dar am văzut destul.
Soția lui nu era deloc cenușie.
Nici nefericită nu părea.
Era o femeie obișnuită, plăcută, atrăgătoare.
Avea părul închis la culoare, prins într-o coadă.
Purta blugi, adidași comozi și o geacă.
Nu avea aproape deloc machiaj.
Chipul îi era viu.
S-a aplecat spre fetiță, i-a spus ceva și i-a potrivit fularul.
Copila a început să râdă.
Femeia a râs și ea.
Atunci am văzut chipul lui Andrei.
S-a uitat la fiica lui.
Apoi la soția lui.
Și a zâmbit.
Nu era zâmbetul pe care îl afișează un bărbat când încearcă să impresioneze o femeie.
Nu era zâmbetul frumos al unei întâlniri romantice.
Era un zâmbet de acasă.
Cald.
Puțin obosit.
Adevărat.
Pe mine nu m-a observat.
Scara rulantă i-a dus în jos.
Pe mine m-a dus în sus.
Am coborât și m-am oprit lângă un magazin de încălțăminte.