— În noaptea dinainte să plece, Gabriela a venit la mine, a spus ea. Mi-a arătat scrisoarea medicală și mi-a spus că boala se răspândise deja.
— Și ați știut asta optsprezece ani?
— Am știut că era bolnavă. Dar după ce a dispărut, nu am știut cu exactitate ce s-a întâmplat cu ea.
— Nu v-a mai contactat niciodată?
— Nici măcar nu mi-a spus unde avea de gând să meargă. M-a făcut doar să promit că îți voi da scrisoarea și că voi avea grijă mereu de fiul ei.
— Timp de optsprezece ani m-ați privit cum o urăsc.
Fața doamnei Ionescu s-a strâns de durere.
— Te-am privit crescându-l pe Luca și, în fiecare an, m-am întrebat dacă nu fac o greșeală păstrând promisiunea. Nu a existat an în care să nu mă întreb dacă ar fi trebuit să vorbesc.
Gândul că toate răspunsurile pe care le căutasem fuseseră atât de aproape de mine și totuși de neatins mă sfâșia.
Doamna Ionescu a continuat:
— Am rămas lângă voi pentru că îl iubesc pe Luca. Dar și pentru că mă simțeam vinovată. Mi-am spus că, dacă vă ajut, poate compensez măcar o parte din tăcerea mea.
— Cine v-a dat vouă dreptul să decideți ce pot eu să suport?
— Nimeni, a spus ea încet. Nu am avut acel drept.
Atunci Luca a vorbit din nou.
— A plecat imediat după ce m-am născut? Știa măcar cum mă cheamă?
Întrebarea lui a lăsat camera în tăcere.
— Da, i-am răspuns. Numele l-am ales împreună.
— M-a ținut vreodată în brațe?
Mi-am amintit imaginea Gabrielei deasupra pătuțului, în întunericul acelei nopți.
— Da. Te-a ținut după ce te-ai născut.
— Atunci nu a plecat fiindcă am sindrom Down?
— Nu. Eu am crezut asta. M-am înșelat.
Vocea mi s-a frânt.
— Avea dreptate într-o singură privință. Aș fi făcut orice ca s-o salvez. Mi-aș fi cheltuit toți banii, mi-aș fi lăsat serviciul, aș fi încercat orice tratament. Și probabil nu aș fi știut cum să fac toate astea și, în același timp, să am grijă de tine așa cum aveai nevoie.
Ochii lui Luca s-au umplut de lacrimi.
— Ai fi vrut să rămână?
— Cred că amândoi am fi vrut.
— Atunci de ce nu te-a lăsat pe tine să alegi?
Nu am avut ce să-i răspund.
Luca s-a ridicat de la masă și a ieșit pe hol.
M-am dus după el.
— Eu credeam că mama m-a abandonat și că tu doar nu vrei să-mi spui, a zis.
— Nu voiam să crezi că nu ai fost iubit. Te iubesc, Luca.
— Dar tu chiar ai crezut că a plecat din cauza mea?
— Da. Și am urât-o optsprezece ani pentru asta.
Și-a șters obrajii cu dosul palmei, furios.
— Mă bucur că m-a iubit. E greșit?
— Nu.
— Dar sunt și supărat.
— Și eu.
Am rămas unul lângă altul pe hol, plângând amândoi, cu acea stranie combinație de ușurare și durere pe care numai un adevăr venit prea târziu o poate aduce.
Apoi Luca m-a întrebat:
— Cum arăta?
Întrebarea aceea a rupt ceva în mine.
În optsprezece ani, aproape că nu-i vorbisem niciodată cu adevărat despre mama lui.
Îmi repetasem că îl protejez.
În clipa aceea mi s-a făcut rău de rușine.
Gabriela hotărâse că eu nu aș fi putut suporta să o pierd.
Iar eu hotărâsem, fără să-mi dau seama, că Luca nu ar putea suporta adevărul despre ea.
Aceeași tăcere trecuse de la un părinte la celălalt.
— Vino cu mine, i-am spus.
L-am dus în debara.
În spatele unui dulap se afla o cutie de plastic bine închisă, pe care nu o mai deschisesem de când ne mutaserăm din vechiul apartament.
Mă durea prea tare să privesc lucrurile dinăuntru.
Acolo erau fotografii cu Gabriela, caietele ei din facultate, o eșarfă verde pe care o purta în fiecare iarnă și brățara de argint pe care i-o dădusem la prima aniversare a căsătoriei.
Luca s-a așezat pe podea lângă mine.
I-am arătat o fotografie în care Gabriela râdea pe malul mării.
— Detesta nisipul, i-am spus. S-a plâns toată ziua, iar seara n-a mai vrut să plece pentru că apusul era prea frumos.
Luca a zâmbit.
Apoi am scos fotografia noastră de la nuntă.
— Era amuzantă? m-a întrebat.
— Foarte.
— Cânta bine?
— Îngrozitor.
— Semăn cu ea?
Toți acești ani mă ferisem intenționat să caut chipul Gabrielei în al lui Luca.
Acum îl vedeam peste tot.
În felul în care i se arcuia zâmbetul.
În gropița din obrazul stâng.
În sprânceana pe care o ridica atunci când nu înțelegea ceva.
— Da, am spus. Semeni foarte mult cu ea.
Pe fundul cutiei am găsit o agendă veche cu numere de telefon și adrese.
O păstrasem cândva spunându-mi că poate, într-o zi, voi vrea să aflu unde dispăruse Gabriela.
Dar nu fusesem niciodată în stare să pornesc căutarea.
Durerea și furia mă ținuseră pe loc. La ce bun să cauți o femeie despre care crezi că și-a abandonat propriul copil?
Acum, după ce aflasem motivul plecării ei, nu mai aveam dreptul să rămân în neștiință.
În agendă era trecut numărul mamei Gabrielei.
O chema Elena.
Gabriela nu mai vorbise cu ea de ani buni.
Eu o întâlnisem pe Elena doar de două ori, iar Gabriela aproape niciodată nu povestise despre relația lor.
Dar acum trebuia să sun.
Am stat aproape o oră cu telefonul în mână înainte să formez numărul.
A răspuns o femeie.
— Elena?
— Da. Cine întreabă?
— Sunt Andrei.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi a șoptit:
— Andrei… soțul Gabrielei?
Mi s-a strâns gâtul.
— Da.