Elena a început să plângă înainte să apuc să întreb ce se întâmplase cu fiica ei.
Gabriela murise la șapte luni după ce ne părăsise.
Se dusese la mama ei fiindcă nu mai avea unde să meargă.
Cancerul fusese descoperit după ce medicii observaseră valori anormale la analizele de sânge în ultimele săptămâni de sarcină.
Investigațiile ulterioare arătaseră că boala se răspândise deja în organism.
După ce plecase de la noi, medicii nu îi mai putuseră oferi decât îngrijire paliativă într-un centru pentru bolnavi aflați în stadii terminale.
Elena își îngrijise fiica până la sfârșit.
— De ce nu m-ați căutat? am întrebat.
— M-a pus să promit. M-a făcut să jur pe numele nepotului meu.
— Trebuia să mă lăsați pe mine să hotărăsc. Toate trebuia să-mi dați dreptul de a alege.
— Știu, a șoptit Elena. Am regretat în fiecare zi. În fiecare zi m-am gândit la tine și la nepotul meu.
În aceeași zi, Luca a vorbit cu ea.
Prima lor conversație a durat aproape o oră.
A întrebat-o cum fusese Gabriela în copilărie, ce mâncare îi plăcea și dacă vorbise vreodată despre el.
— În fiecare zi, i-a răspuns Elena. Până la ultima suflare, a vorbit despre tine și despre tatăl tău.
Câteva luni mai târziu am mers, toți patru, la mormântul Gabrielei.
Elena stătea de o parte, lângă Luca.
Eu eram de cealaltă parte.
Doamna Ionescu a așezat flori albe lângă piatra funerară.
În primele săptămâni după ce am citit scrisoarea, aproape că nu vorbisem cu ea.
Luca continuase să o viziteze și, încet, am înțeles că cei optsprezece ani de dragoste pe care ni-i oferise fuseseră reali, chiar dacă hotărârea ei de a păstra secretul fusese greșită.
Luca a pus scrisoarea Gabrielei lângă flori.
— Mă bucur că m-ai iubit, a spus. Dar mi-aș fi dorit să rămâi suficient cât să ne lași și pe noi să te iubim.
Apoi am spus, în sfârșit, cuvintele pe care le purtasem în mine aproape două decenii.
— Te-am urât, Gabriela.
Vocea îmi tremura.
— Te-am urât pentru că era mai ușor decât să recunosc că încă te iubeam.
Elena m-a prins de mână.
Gabriela nu ne părăsise fiindcă era lipsită de inimă.
Ne iubise.
Dar, în același timp, luase o hotărâre cumplită.
Ambele lucruri puteau fi adevărate în același timp.
Astăzi Elena face parte din viața noastră.
Vine duminica la masă, a fost la festivitatea de absolvire a lui Luca și ne-a umplut casa cu povești despre mama pe care el nu a avut șansa s-o cunoască.
Și doamna Ionescu a rămas parte din familie.
Mi-a trebuit timp ca să le iert pe ea și pe Elena.
Ca să o înțeleg pe Gabriela, mi-a trebuit și mai mult.
Nu mă mai gândesc la ea doar ca la femeia care și-a părăsit fiul nou-născut.
Acum văd o mamă tânără și îngrozită, care a crezut că ultimul dar pe care îl poate face familiei sale este să accepte să devină personajul negativ din povestea lor.
A greșit.
Dar ne-a iubit.
Iar după optsprezece ani, eu și Luca am aflat, în sfârșit, suficient din adevăr încât să nu o mai urâm pe Gabriela, ci să putem, pentru prima dată, să o jelim cu adevărat.
Voi ce credeți? Plecarea Gabrielei a fost un sacrificiu făcut din iubire sau i-a răpit lui Andrei dreptul de a decide singur cum avea familia lor să treacă prin boala ei?
Dacă această poveste v-a rămas în suflet, poate vă va interesa și alta: după ce își pierde soția, Mihai crede că durerea este cea mai grea încercare pe care o va avea de înfruntat. Apoi găsește printre lucrurile ei o cutie care ascunde un secret și începe să se îndoiască de tot ce credea că știe despre femeia iubită, despre familia lui și despre propriul trecut.