Avusese încredere în el.
Crezuse că familia lor se sprijină pe o temelie trainică.
Acum, în fața ei se afla un străin.
Un om care putea să o privească în ochi și să mintă fără să clipească.
Un om care alesese bijuterii pentru o altă femeie după culoarea ochilor ei.
Un bărbat care își trimisese soția și copilul în vacanță doar pentru a avea timp liber pentru întâlniri ascunse.
Durerea acestei înțelegeri era aproape insuportabilă.
A doua zi, Tatiana îi spuse lui Ionuț că merge la spital.
În realitate, traversă orașul și se opri într-o zonă liniștită, unde, într-o casă confortabilă cu șemineu, locuiau vechii prieteni ai tatălui ei, Gheorghe Popescu și soția lui, Victoria.
Gheorghe lucrase mulți ani în aceeași companie în care se cunoscuseră Tatiana și Ionuț.
Era respectat de toată lumea, ocupase o poziție importantă și încă participa la conducerea firmei.
Victoria era o femeie aparte.
Inteligentă, atentă și stăpână pe sine, înțelegea foarte bine caracterele oamenilor și jocurile din lumea corporatistă.
În mediul profesional, mulți o considerau un adevărat strateg.
Când Tatiana intră în casă, Gheorghe își dădu seama imediat că se întâmplase ceva grav.
— Bună ziua, domnule Popescu, spuse ea cu voce tremurată.
— Bună, copilă dragă, răspunse el și o îmbrățișă strâns.
Apoi o conduse spre fotoliu.
— Povestește-mi. Îți văd în ochi că ai probleme. Dar vreau să aud totul de la tine.
Tatiana îi relată fiecare detaliu.
Cutia cu safire.
Cadoul cu șarpele de aur.
Cercelul Oanei găsit în bucătărie.
Întârzierile soțului.
Vacanțele coincidente.
Discuția cu Maria.
Încerca să vorbească liniștit, însă lacrimile îi curgeau fără oprire.
Fiecare amănunt o rănea din nou.
Gheorghe asculta fără să o întrerupă. Din când în când doar încuviința încet.
Când ea termină, oftă greu.
— Deci zvonurile n-au apărut din nimic… Ajunseseră și la mine câteva vorbe. Am crezut că sunt simple bârfe și am încercat să le opresc. Dar acum înțeleg că lucrurile sunt mult mai serioase.
Se uită la Tatiana cu hotărâre.
— Nu-ți fie teamă, copilă. Te vom ridica în picioare. Și nu doar sufletește. Eu și Victoria aveam de ceva vreme niște idei.
Apoi își strigă soția:
— Victoria! Vino puțin! Cred că a venit momentul să ne salvăm fina!
Victoria apăru în ușă.
Era zveltă, elegantă și avea părul aranjat fără cusur. Părea o statuetă delicată din porțelan.
Prin lentilele ochelarilor îi străluceau ochii atenți.
— În sfârșit, Tatiana, spuse ea. E timpul să încetezi să te prefaci că totul este bine. Avem de făcut o treabă serioasă.
Îi luă mâna cu blândețe.
— Hai să bem un ceai. Dacă simți nevoia, punem și puțin coniac. Apoi discutăm calm ce urmează. Am deja aproape tot planul. Îmi lipsea doar acordul tău.
În seara aceea, Ionuț se întoarse neobișnuit de târziu.
Dar nu părea obosit.
Era agitat, mulțumit și plin de energie.
În timp ce-și scotea haina, spuse imediat:
— Mâine trebuie să ajung mai devreme la birou. Directorul a convocat o ședință generală. Se pare că vor exista schimbări importante în conducere.
Nu-și putu ascunde zâmbetul.
— Cred că mă promovează. Îți dai seama? Salariul va crește considerabil!
Tatiana stătea lângă fereastra bucătăriei.
Nu se întoarse.
— După promovare mai ai de gând să vii și acasă?
— Hai, iubito…
Tatiana tresări ușor.
Înainte nu îi spusese niciodată așa.
Acum apelativul suna fals și strident.
— Doar pentru voi fac toate astea. Pentru tine și Veronica. Pentru familia noastră.
Femeia nu răspunse.
A doua zi, angajații companiei se adunară în sala mare de conferințe.
Ionuț se așeză în primul rând.
Ținea spatele drept, își aranja mereu cravata și afișa o încredere sigură.
Puțin mai în spate stătea Oana.
Pentru ședința importantă alesese o rochie mulată, care abia se potrivea cu stilul sobru al companiei.
Femeia părea însă extrem de încântată.
Ochii îi străluceau.
Aștepta, fără îndoială, o veste bună.
Ședința era condusă de Gheorghe Popescu, președintele consiliului de administrație.
La început se discutară chestiuni obișnuite.
Apoi el închise mapa și lăsă să treacă câteva secunde.
— Iar acum, stimați colegi, vom trece la o decizie importantă privind conducerea companiei.
În sală se lăsă liniștea.
— După cum știți, vechiul meu prieten și adjunctul meu de mulți ani, domnul Constantin Dumitrescu, a hotărât să-și încheie activitatea și să se retragă. Prin urmare, funcția de director general adjunct a devenit vacantă.
Ionuț se îndreptă și mai mult în scaun.
Oana se aplecă ușor înainte.
— Astăzi vreau să vă prezint persoana care va ocupa această poziție importantă, continuă Gheorghe.
Își plimbă încet privirea prin sală.
Pentru o clipă, se opri asupra lui Ionuț, apoi se mută spre Oana.
Câțiva angajați erau deja gata să-l felicite pe tânărul ambițios.
În companie circulau de mult zvonuri despre promovarea lui. Mulți erau convinși că el urma să devină noul director adjunct.
— Așadar, continuă Gheorghe solemn, este vorba despre un specialist cunoscut de majoritatea celor prezenți. Unii dintre dumneavoastră, din câte înțeleg, îi poartă chiar o afecțiune aparte.