Și, dintr-odată, își imagină pietrele acelea pe gâtul unei alte femei.
Pe gâtul delicat al unei femei care avea lângă claviculă o aluniță mică și cunoscută.
Safirele i-ar fi pus perfect în valoare culoarea ochilor.
Ochii Oanei.
Tatiana simți un frig tăios în interior.
Asemenea bijuterii nu erau alese la întâmplare.
Modelul era prea neobișnuit.
Pietrele erau prea atent potrivite.
Era limpede că bijutierul lucrase pentru o anumită femeie.
Setul părea un dar ales cu dragoste.
Iar șarpele de aur…
Era scump, spectaculos și impunător.
Dar complet lipsit de intimitate.
Ca și cum Ionuț cumpărase pentru soția lui ceva suficient de impresionant ca invitații să-i admire generozitatea.
Restul petrecerii trecu pentru Tatiana ca prin ceață.
Zâmbea, primea felicitări și răspundea la întrebări.
Înăuntru însă, durerea îi strângea fiecare organ.
Ar fi vrut să smulgă bijuteriile grele, să le arunce pe podea și să țipe.
Cu toate acestea, continua să joace rolul sărbătoritei fericite.
Oana sosi la restaurant îmbrăcată superb.
Purta o rochie de seară într-o nuanță adâncă de prună.
Glumea, râdea, ținea toasturi emoționante și îi dorea Tatianei mulți ani de fericire în căsnicie.
Nu îl privi pe Ionuț nici măcar o dată.
Nici el nu se uită spre ea.
Amândoi se comportau impecabil.
Atât de impecabil, încât Tatiana se simțea și mai înspăimântată.
Părea că asistă la o piesă repetată cu multă grijă, în care doar ea înțelegea adevăratul înțeles al gesturilor.
Și totuși, în adâncul sufletului, mai pâlpâia o speranță minusculă.
„Dacă greșesc? se întreba. Poate setul cu safire este încă în dulap. Poate nici măcar nu era destinat Oanei. Poate mi-am imaginat eu totul.”
A doua zi dimineață, imediat după ce Ionuț închise ușa în urma lui, Tatiana alergă la dulap.
Aduse scaunul, deschise raftul de sus și căută cutia pe care o știa.
Nu era acolo.
Mută toate hainele.
Verifică rafturile alăturate.
Cercetă sertarele.
Nimic.
Setul cu safire dispăruse.
În acel moment, ultima urmă de speranță se destrămă.
Tatiana nu țipă.
Nu plânse în hohote.
Rămase pur și simplu în mijlocul dormitorului, cuprinsă de un gol asurzitor.
Apoi amintirile începură să se lege într-o imagine îngrozitoare.
Întârzierile constante ale soțului.
Weekendurile petrecute la birou.
Oboseala pe care o pusese pe seama programului încărcat.
Refuzul de a-i mai povesti despre serviciu.
Cercelul Oanei de sub masa din bucătărie.
Vestea că prietena ei se angajase în aceeași companie.
Vacanțele care se suprapuseseră.
Și chiar vechea poveste despre primul soț al Oanei, care încercase să ascundă o trădare sub pretextul respirației artificiale.
Acum, acea anecdotă îi părea o batjocură crudă a destinului.
La exterior, Tatiana rămase calmă.
Încercă să sune la birou, dar, fiind duminică, nu răspunse nimeni.
Atunci formă numărul Mariei, o fostă colegă cu care păstrase o relație apropiată după intrarea în concediul de maternitate.
Maria se bucură sincer să o audă.
— Tatiana! Ce bine că m-ai sunat! Chiar voiam să te caut.
— S-a întâmplat ceva?
— La noi au apărut niște lucruri interesante. O nouă angajată încearcă să obțină postul pe care l-ai avut tu. Cred că o cheamă Oana.
Tatiana simți că i se răcesc degetele.
— Oana?
— Da. Și se pare că nu se descurcă singură. Ionuț e mereu în preajma ei. Merg împreună la prânz, pleacă împreună, discută tot felul de probleme, iar el îi rezolvă frecvent sarcinile. Toată lumea a observat.
Maria tăcu pentru câteva clipe, apoi continuă:
— Mai e ceva ciudat. Când tu și Veronica ați fost plecate în Tenerife, Oana și-a luat și ea o săptămână liberă. A spus că are probleme de familie. Dar înainte de asta, ea și Ionuț au fost văzuți la o cafenea. Stăteau foarte apropiați, nicidecum ca doi simpli colegi.
Tatiana rămase fără aer.
Așadar, în timp ce ea se bucura de ocean și de soare, soțul ei putea să-și petreacă timpul cu cea mai bună prietenă.
Tocmai în zilele în care susținea că muncește fără oprire pentru familia lor.
— Tatiana? întrebă Maria îngrijorată. Mă auzi? Îmi pare rău, poate am spus prea multe…
— Nu, Maria, răspunse ea încet. Nu ai spus nimic în plus. Mi-ai spus exact ce trebuia să aflu.
În seara aceea, Tatiana îl așteptă pe Ionuț să vină acasă.
Ca de obicei, puse masa.
Îi servi cina cu liniște.
Abia după ce bărbatul începu să mănânce, întrebă:
— Cum a fost la serviciu?
— Groaznic, oftă el. Toate proiectele sunt în întârziere, conducerea cere rezultate și nimeni nu mai face față.
— Și în weekend lucrează toți?
Vocea îi era calmă și lipsită de orice expresie.
— Bineînțeles. Aproape tot departamentul e la birou. Șeful e furios. De ce mă întrebi?
— Doar eram curioasă.
Tăcu puțin.
— Apropo, Veronica a plecat azi la mama mea. Va sta câteva zile la bunici. Eu trebuie să merg mâine la medic. Mă doare capul de ceva vreme.
— Am înțeles, spuse Ionuț. Atunci mă întind puțin. Sunt epuizat.
Se duse în dormitor și adormi aproape imediat.
Tatiana rămase lângă el o vreme, privind chipul pe care îl iubise atât de mult.
Odinoară fiecare trăsătură îi era dragă.
Îl iubise.