— Evident că nu este al tău, râse ea.
Râsul îi ieși puțin prea tare și prea încordat.
— Oana a trecut pe la noi înainte să plecăm și s-a jucat cu Veronica. Probabil atunci l-a pierdut. O sun acum, sigur o să fie fericită. Iar tu, șmecherule, ai spus că ai spălat podeaua peste tot!
Ionuț se scărpină stânjenit la ceafă.
— Poate nu chiar peste tot. Dar pe hol era curat, sigur!
Toți trei izbucniră în râs.
Veronica se amuză cel mai tare auzind-o pe mama ei cum glumea pe seama tatălui.
Tatiana o sună pe Oana.
Prietena se bucură sincer când auzi de cercel.
Spuse că îl căuta de zile întregi și că ajunsese să creadă că îl pierduse pe stradă.
Apoi îi comunică, aparent fără legătură, o veste nouă.
— Apropo, Tati, să vezi ce am făcut! M-am angajat în sfârșit la un serviciu nou!
— Felicitări! Unde?
— La compania voastră. În departamentul de logistică. E în cealaltă aripă a clădirii.
— Serios? se miră Tatiana. Dar acolo lucrează Ionuț.
— Știu. Suntem în departamente diferite și probabil nici nu ne vom întâlni prea des. Pur și simplu a apărut un post bun și am decis să încerc.
După ce închise telefonul, Tatiana simți o neliniște inexplicabilă.
Nu avea niciun motiv clar.
Cu toate acestea, sufletul i se umplu de un disconfort greu.
Se apropie de oglinda din hol.
În fața ei se afla o femeie tânără, bronzată, cu părul deschis la culoare, decolorat de soarele din Tenerife.
Chipul îi era mai luminos.
Dar în ochi se strecurase o nesiguranță.
„Cât timp îmi va trebui ca să mă simt din nou eu însămi? se întrebă. Cât până îmi voi recâștiga încrederea, energia profesională și independența?”
Seara, îi povesti soțului despre noul loc de muncă al Oanei.
— Adevărat? Ionuț ridică sprâncenele și lăsă tableta deoparte.
— Tatiana, vreau să stabilim de la început ceva. Nu voi aranja nimic pentru ea, nu o voi ajuta să avanseze și nu mă voi ocupa de problemele ei. Știi că detest să amestec relațiile personale cu serviciul. Să se descurce singură.
— Nu ți-am cerut nimic, răspunse Tatiana ridicând din umeri. Doar ți-am spus o veste.
— Atunci e foarte bine.
Tăcu puțin, apoi schimbă neașteptat subiectul.
— Apropo, ce vrei să-ți cumpăr de ziua ta? Nu vreau să aleg iar ceva nepotrivit.
— Fă-mi o surpriză, zâmbi ea.
În mintea ei apăru imediat cutia din catifea albastră.
Inima îi tresări fericită.
— Măcar dă-mi un indiciu, o rugă Ionuț. Bijuterii? Haine? O altă călătorie?
— Bijuterii, răspunse Tatiana, surprinsă chiar ea de propriile cuvinte. Ceva foarte frumos. Ceva special.
— Bijuterii? El părea cu adevărat mirat. Nu spuneai mereu că pietrele prețioase sunt bani aruncați pe fereastră?
— Pur și simplu mi s-a făcut poftă, răspunse ea încet și se întoarse spre geam, prefăcându-se că aranjează perdeaua.
Ziua Tatianei era la mijlocul lunii ianuarie.
Ionuț insistă să sărbătorească într-un restaurant elegant.
Fură invitați rudele, câțiva prieteni apropiați și, desigur, Oana.
Prietena anunță că va întârzia puțin și îi rugă să înceapă fără ea.
Seara părea perfectă.
Lumina blândă a candelabrelor, muzica liniștită, mesele frumos aranjate, urările și conversațiile vesele creau o atmosferă festivă.
Tatiana alesese cea mai spectaculoasă rochie a ei.
Catifea bleumarin, umerii descoperiți și o croială care îi sublinia silueta.
Rochia părea făcută anume pentru colierul cu safire.
Își imagina pietrele albastre și reci strălucind la gâtul ei și abia își putea ascunde zâmbetul.
Invitații ridicau paharele, ofereau daruri și îi spuneau cuvinte calde.
În cele din urmă, se ridică Ionuț.
Vorbi îndelung despre cât de mult își iubea soția, cât îi era de recunoscător pentru familie și pentru fiica lor.
O privea direct.
Privirea lui părea atât de tandră, încât câțiva invitați își șterseră lacrimile.
Apoi scoase de sub masă o cutie frumoasă, împachetată în hârtie argintie.
Inima Tatianei începu să bată nebunește.
Totuși, forma cadoului era puțin diferită.
Ea își amintea cutia lungă din catifea, iar acum în fața ei se afla una pătrată.
„Probabil a mutat bijuteriile în alt ambalaj”, își spuse.
Cu mâinile ușor tremurânde, rupse hârtia.
Ridică capacul.
Și simți că totul în jur se oprește.
Vocile se transformară într-un zumzet îndepărtat.
În cutie se afla într-adevăr un set de bijuterii scumpe.
Dar nu era setul pe care îl așteptase.
Pe catifeaua neagră se odihneau bijuterii masive din aur galben.
Motivul central era un șarpe.
Colierul greu înfățișa trupul sinuos al reptilei. Capul, cu ochi mici de rubin, se unea cu coada lângă închizătoare.
Brățara avea aceeași formă.
Setul cuprindea și un inel.
Bijuteriile erau scumpe, ostentative și provocatoare.
Dar nu aveau nimic din finețea care o impresionase atât de mult la setul cu safire.
Invitații scoaseră exclamații de admirație.
— Ce frumusețe!
— Ce cadou extraordinar!
— Ionuț, ai fost nemaipomenit!
Tatiana zâmbea încremenită.
Avea impresia că șarpele greu de aur i se încolăcise deja în jurul gâtului și începea să o sufoce.
În fața ochilor îi reveneau celelalte bijuterii.
Aur alb.
Safire albastre.
O lucrătură fină, aproape imaterială.