A adus un scaun, s-a urcat și a început să mute puloverele împăturite.
Degetele i-au atins brusc un obiect tare, învelit într-o bucată de material.
Curioasă, Tatiana l-a scos cu grijă.
Era o cutie alungită, acoperită cu catifea albastru-închis. Culoarea era atât de profundă, încât în lumina slabă părea aproape neagră.
Fără să înțeleagă de ce, inima a început să-i bată mai repede.
A ridicat capacul.
Și a rămas fără glas.
Înăuntru se afla un set de bijuterii uimitor de frumos.
Cercei, colier, brățară și inel.
Toate erau din aur alb, iar elementul central îl constituiau safirele mari, de un albastru adânc.
Munca bijutierului era extraordinar de fină.
Pietrele păreau să fi adunat în ele frumusețea unui cer de noapte.
Nu erau doar niște bijuterii scumpe.
În fiecare curbă a metalului, în fiecare detaliu, se simțeau eleganța, gustul rafinat și atenția acordată femeii căreia îi fusese destinat setul.
Un asemenea cadou trebuie să fi costat o avere.
„Pentru ziua mea!”, îi trecu prin minte, cu bucurie.
„Ionuț mi-a pregătit o surpriză. Ce soț minunat am!”
Tatiana închise repede cutia.
Se simți chiar puțin vinovată că descoperise întâmplător secretul soțului.
Înfășură cu grijă cutia înapoi și o așeză exact în locul în care o găsise.
O căldură plăcută îi cuprinse pieptul.
Nu fusese niciodată obsedată de bijuterii. De obicei purta un lănțișor subțire, cercei discreți și verigheta.
Dar setul cu safire îi cucerise inima.
Era delicat.
Elegant.
Și, după cum i se părea atunci, ales cu multă dragoste.
În dimineața următoare, Tatiana și Veronica au plecat în Tenerife.
Săptămâna a trecut aproape fără să-și dea seama.
Zilele au fost pline de soare, plimbări, aer oceanic și râsul fericit al copilului.
Veronica alerga încântată pe plajă, strângea scoici și pietricele și îi punea mamei sute de întrebări.
Pentru prima dată după multă vreme, Tatiana s-a simțit cu adevărat odihnită.
S-au întors acasă bronzate, fericite și pline de amintiri.
La aeroport le aștepta Ionuț.
Pentru soție adusese un buchet uriaș, iar pentru fiică o jucărie frumoasă.
Acasă le pregătise o altă surpriză.
Gătise singur cina.
— Ce bun e! se miră Tatiana după ce gustă păstrăvul copt cu ierburi aromate. Ionuțel, nici nu știam că poți găti atât de bine!
— Oamenii se mai schimbă, zâmbi el.
În jurul ochilor i se vedeau riduri fine, pe care soția aproape că nu le observase înainte.
— În zilele noastre poți învăța orice de pe internet. Trebuie doar să vrei să-i faci fericiți pe cei dragi.
Au mâncat, au râs și au povestit.
Veronica nu se mai oprea din descris oceanul, soarele și toate micile ei aventuri.
În apartament se așternuse acea atmosferă caldă de familie pentru care Tatiana credea că merită să trăiești.
Curând însă, Ionuț se uită la ceas.
— Ei bine, prințesele mele, trebuie să mă pregătesc.
— Pentru ce? se miră Tatiana. Doar e sâmbătă!
— Munca nu se face singură, răspunse el, mângâindu-i părul. Tata trebuie să lucreze ca fetele lui să nu ducă lipsă de nimic. Încerc să mă întorc mai devreme.
Se schimbă repede și plecă.
Pe hol rămase încă puțin mirosul familiar al parfumului său.
Apoi apartamentul se cufundă în liniște.
De această dată, liniștea i se păru Tatianei neobișnuit de grea.
Ca să-și ocupe timpul, femeia se apucă de ordine. În fond, casa fusese fără stăpână o săptămână întreagă.
Șterse mobila, aspiră camerele și începu să spele podeaua din bucătărie.
Atunci observă ceva strălucind lângă piciorul mesei.
Între gresie și marginea parchetului se afla un obiect mic.
Tatiana se aplecă și îl ridică.
Era un cercel.
O clipsă aurie cu o perlă mică și elegantă.
Îl recunoscu imediat.
Îi aparținea Oanei.
Rămase câteva secunde privind bijuteria, apoi luă telefonul și formă numărul soțului.
— Salut, se auzi vocea lui calmă, ușor obosită.
— Salut. Ce faci?
— Mă lupt cu niște rapoarte. S-au adunat atâtea hârtii, nici nu-ți imaginezi. Te-ai plictisi repede. Ți-a fost dor de mine?
Tatiana se gândi fără voie că altădată Ionuț îi povestea totul despre serviciu.
Ea discuta cu el despre proiecte, îi propunea soluții și îl ajuta cu sfaturi.
Acum, parcă își ridicase intenționat un zid între ea și viața lui profesională.
— Sigur că mi-a fost dor. Când vii acasă?
— Termin peste vreo trei ore și plec. Trebuie să închid măcar o parte dintre probleme. Ați început deja să mă așteptați?
— Bine. Te așteptăm.
Ionuț sosi într-adevăr aproximativ trei ore mai târziu.
Cum intră, o ridică pe Veronica în brațe și începu să se rotească împreună cu ea prin cameră.
Fetița țipa de bucurie.
— Ei, frumoaselor, ce ați făcut fără mine? întrebă el, sărutându-și soția pe obraz.
— Eu și mami am făcut curat! răspunse Veronica.
— Ciudat, spuse tatăl. Credeam că am făcut eu ordine peste tot înainte să vă întoarceți.
— Da, desigur, zâmbi Tatiana.
Își deschise palma.
Cercul se afla acolo.
— Atunci ce este asta?
Ionuț privi bijuteria.
Pentru o fracțiune de secundă, chipul i se schimbă.
În ochi îi apăru neliniștea, iar zâmbetul îi rămase încremenit.
Apoi își reveni.
— Nu știu, Tatiana. Pe cuvânt. Doar nu este lucrul meu.