Relația lor nu fusese tumultuoasă. Nu avusese parte de scene explozive, gelozie chinuitoare sau pasiuni exagerate, asemenea celor din romanele de dragoste.
Totul crescuse încet și liniștit.
Ionuț era atent, răbdător și surprinzător de delicat.
Îi aducea flori fără un motiv anume, doar pentru că văzuse un buchet frumos și își amintise de ea.
Îi cumpăra cărțile pe care știa că dorea de mult să le citească.
Nu o grăbea niciodată și nu îi cerea să ia decizii înainte de a fi pregătită. Îi respecta spațiul și limitele.
Părea că ridică, cu grijă, un pod între două maluri.
Încet, prudent, dar cu o siguranță constantă.
Într-o zi, Tatiana înțelesese că putea avea încredere în el.
Lângă Ionuț nu simțea neliniște sau nesiguranță, ci pace, stabilitate și convingerea că ziua de mâine nu avea să o surprindă nepregătită.
La nunta lor, Oana plânsese în hohote.
Lacrimile îi curgeau pe obraji și îi lăsau urme întunecate de rimel, dar ea continua să râdă fericită.
— Tatiana, draga mea! îi spusese, strângând mireasa în brațe. Sunt atât de fericită pentru tine!
Apoi se întorsese spre Ionuț și îl amenințase în glumă cu degetul, ale cărui unghii erau vopsite într-un roșu aprins.
— Să nu uiți ce ți-am spus! Ai grijă de ea mai bine decât de ochii din cap. Altfel, următoarea noastră discuție serioasă va avea loc la înmormântarea ta!
Toți cei din jur izbucniseră în râs.
În acea zi, vorbele ei păruseră doar o dovadă hazlie a prieteniei adevărate.
Trecuseră aproape șase ani de la nuntă.
Veronica împlinise trei ani.
Tatiana se afla încă în concediu de creștere a copilului, deși începea tot mai des să simtă dorul de serviciu.
Îi lipseau întâlnirile de afaceri, proiectele complicate, responsabilitatea și sentimentul că are o identitate importantă și în afara casei.
Desigur, Veronica era ființa cea mai dragă din lume pentru ea.
Dar uneori voia să fie din nou nu doar mamă și soție, ci și o profesionistă apreciată.
Ionuț o convingea mereu să nu se grăbească.
— Tăticuța, de ce ai nevoie acum de serviciu? o întreba, sărutând-o pe creștet. Avem destui bani. Stai cu Veronica și bucură-te de copilăria ei. Anii ăștia nu se mai întorc. Eu voi munci pentru amândoi.
Și chiar muncea.
Pleca de acasă dis-de-dimineață.
Se întorcea târziu.
Uneori petrecea la birou chiar și sfârșiturile de săptămână.
Cu timpul, pe chipul lui se așezase o oboseală permanentă. Sub ochi îi apăruseră cearcăne, iar privirea îi devenea uneori absentă.
Totuși, când își vedea soția și fiica, se însuflețea imediat și redevenea bărbatul atent și iubitor pe care Tatiana îl știa.
Cel puțin, așa părea din exterior.
Călătoria în Tenerife fusese prezentată de el ca un dar pentru „fetele lui”.
Ele urmau să se odihnească, să se bucure de soare și să-și încarce bateriile.
Ionuț avea să muncească și să câștige mai mult înainte de Anul Nou.
Oana o vizita des pe Tatiana, mai ales în zilele în care Ionuț nu era acasă.
Aducea plăcinte făcute în casă, povestea noutăți, împărtășea bârfe și își descria problemele.
După plecarea ei, în apartament rămânea mult timp parfumul fin, ușor provocator, al apei de parfum scumpe.
Uneori, Oana începea să vorbească despre bărbați.
— Am fost măritată de două ori, îi spunea ea cu aer de expertă, tolănită pe canapea cu o cană de ceai în mână. Crede-mă, am învățat câte ceva. Niciodată să nu-i prezinți prea des soțului tău prietene necăsătorite. Chiar dacă una dintre ele sunt eu. Bărbații sunt imprevizibili. Azi e familistul perfect, iar mâine începe să se uite în jur. Nu e bine să amesteci prietenia cu viața de cuplu.
— Lasă prostiile, zâmbea Tatiana, strângând jucăriile împrăștiate ale Veronicăi. Ionuț te cunoaște de atâția ani. E complet relaxat în preajma ta.
— Tocmai asta e, răspundea Oana misterios. Uneori, liniștea e cel mai periculos lucru.
Apoi devenea visătoare.
— Știi ce-mi doresc cu adevărat? O fetiță. Mihai e deja adolescent, aproape bărbat. Eu vreau o copilă mică: să-i împletesc părul, să-i cumpăr rochițe, fundițe și pantofiori.
— Și ce te împiedică?
— Nu există tată potrivit. Bărbații buni sunt mai greu de găsit decât aurul. Ionuț al tău e o excepție. Și tatăl meu a fost un om cumsecade. În rest… mai bine nu-mi amintesc.
Într-o zi, Tatiana observase că Oana purta o pereche nouă de cercei.
Bijuteriile delicate, împodobite cu diamante mici, păreau foarte scumpe.
— Cine ți-a făcut un asemenea cadou? o întrebase. Nu-mi spune că au apărut pur și simplu.
Oana fluturase nepăsătoare din mână, iar pietrele străluciseră în lumina ferestrei.
— Nu e mare lucru. Cadouri, fleacuri frumoase, încercări de a mă impresiona. Nimic serios. Nici sentimente adevărate, nici planuri de viitor.
La scurt timp plecase, spunând că are treabă.
După ea rămăseseră o cană goală, un șervețel mototolit și senzația tulbure că anumite lucruri fuseseră lăsate intenționat nespuse.
În ajunul plecării, Tatiana împacheta ultimele lucruri.
La un moment dat își aminti de un fular călduros, bun pentru serile răcoroase. Trebuia să fie pe raftul de sus al dulapului mare.