Razele slabe ale soarelui de iarnă pătrundeau cu grijă prin fereastră, se frângeau în marginile unei vaze de cristal și împrăștiau pe bucătărie pete aurii. Deși afară era lumină, în încăpere se simțea frigul, iar dincolo de geam orașul se pierdea în agitația cenușie dinaintea sărbătorilor.
— Ce norocoasă ești, Tăticuța mea, spuse prietena cu un zâmbet blând, în spatele căruia se ascundea o urmă abia sesizabilă de invidie. Soțul tău te răsfață ca pe o regină. Să-și trimită soția o săptămână întreagă în Tenerife, tocmai în mijlocul iernii! Unele femei doar visează la așa ceva.
Oana vorbea dulce, aproape tandru, însă vocea ei avea o răceală greu de explicat. Tatiana nu răspunse imediat. Continua să pună hainele în valiza deschisă, netezind cu grijă fiecare bluză și fiecare rochiță.
— Da, Ionuț se străduiește, răspunse în cele din urmă, încet. Se străduiește foarte mult.
Și era adevărat.
Soțul ei rămânea în Bucureștiul rece, printre clădiri cenușii, ambuteiaje și aerul greu al lunilor de iarnă. Tatiana urma să plece la ocean împreună cu fiica lor de trei ani, Veronica.
Ionuț își dorea ca „fetele lui”, cum le numea cu drag pe soția și pe fiica sa, să se bucure de soare, de aerul sărat, de plimbările pe faleză și de câteva zile fără griji.
El, în schimb, intenționa să lucreze aproape fără pauză.
Vorbea despre asta atât de firesc, încât Tatiana ajunsese să considere programul lui extenuant o altă formă de iubire.
Totuși, uneori, în sufletul ei apăreau întrebări la care prefera să nu se gândească prea mult.
— Of, suspină Oana visătoare, așezându-se mai comod. Mi-ar prinde și mie bine să plec undeva. Măcar pentru câteva zile. Sunt atât de obosită, încât simt că mi se învârte capul de la aceeași viață.
— Atunci vino cu noi, Oana, îi propuse Tatiana, ridicându-și privirea de la valiză.
Se uită în ochii căprui și expresivi ai prietenei. În ei se amestecau întotdeauna ironia, vioiciunea și o tristețe ascunsă.
Oana izbucni în râs.
Râsul ei limpede semăna cu clinchetul unor pahare subțiri de vin.
— Sigur, îmi fac bagajul chiar acum! Dar cine să-mi plătească mie o asemenea călătorie? Eu nu am un Ionuț care să-și trimită soția la ocean în plină iarnă. Eu ajung cel mult o dată pe lună la solar și și acolo încerc să cheltuiesc cât mai puțin. Viața mea e mult mai banală: serviciu, metrou, apartament și seriale seara.
Tatiana zâmbi cu înțelegere.
Se cunoșteau din copilărie, din vremea în care lumea întreagă părea uriașă, deși pentru ele se rezuma la curtea blocului în care crescuseră.
Oana avusese dintotdeauna o atitudine ușoară față de viață. Mergea înainte cu siguranță, ca și cum ar fi fost convinsă că orice problemă se va rezolva, mai devreme sau mai târziu, fără să fie nevoie să se frământe prea mult.
Se căsătorise imediat după terminarea liceului.
Alesul ei fusese Viorel, pe care, în acei ani, îl numea „singurul ei destin”.
La început, relația lor semănase cu un roman pasional: declarații nesfârșite, certuri aprinse, împăcări dramatice, gelozie și dorință.
Din căsnicia lor se născuse fiul, Mihai.
Trei ani mai târziu însă, fericirea familiei se sfârșise într-un scandal răsunător.
Într-o zi, Oana își surprinsese soțul în brațele unei vecine din apartamentul comun.
Viorel încercase să se apere cu o poveste atât de absurdă, încât părea inventată pe loc: susținea că îi făcea femeii respirație artificială.
Explicația devenea cu atât mai ridicolă cu cât ambii erau aproape dezbrăcați, deși afară era o iarnă aspră.
Ani mai târziu, Oana povestea întâmplarea ca pe o anecdotă amuzantă de familie.
Râdea cel mai tare dintre toți, însă Tatiana știa că în spatele glumelor se afla o rană veche, care nu se închisese niciodată cu adevărat.
După divorț, Oana își revenise destul de repede.
Își continuase studiile, își crescuse fiul și încercase să-și refacă viața sentimentală.
Mai târziu apăruse în viața ei Nicolae, un bărbat serios și înstărit, care o curtenise elegant și cumpărase chiar un apartament pe numele ei.
Pentru el, gestul acela era dovada unor intenții sincere.
Nici a doua căsnicie nu rezistase însă.
Tatiana nu aflase niciodată exact ce se întâmplase. Oana se limita să spună că între ei lipsise ceva esențial: sentimentul adevărat, apropierea aceea profundă la care visase întotdeauna.
În acea perioadă, Tatiana era absorbită de studii și de carieră.
Muncea mult, urca rapid în ierarhie și ajunsese, în cele din urmă, să conducă un departament important al unei companii mari.
Acolo îl cunoscuse pe Ionuț.
Era un angajat tânăr, priceput și energic, care se făcea remarcat printre ceilalți.
La început, el își privea șefa pe ascuns și nu îndrăznea să-i arate că o place.
Abia după ce reușise să obțină primele rezultate profesionale importante își făcuse curaj să o invite în oraș.
Nu pregătise nimic spectaculos.
Nu o dusese la un restaurant scump și nu îi făcuse promisiuni grandioase.
Pur și simplu îi propusese să bea împreună o cafea.
Sinceritatea aceea simplă o cucerise pe Tatiana.