Nu ca al răposatului meu Mihai, care, în ultimii ani de viață, ajunsese să semene mai degrabă cu o pernă mare de canapea.
Vodca îmi dezlegase definitiv limba și am continuat, de parcă mă urcasem iar pe motocicleta aceea din tinerețe.
— Dar tu de ce te-ai lăsat așa, Andrei? am întrebat, turnând încă o porție. Ești tânăr, sănătos, ai sângele fierbinte, și stai cu fața unui pensionar obosit, plângându-te că soția nu te mai vede. Unde ți-e curajul? Chiar îți este atât de frică să riști?
A rămas nemișcat, cu paharul plin în mână.
Se uita la mine de parcă tocmai îi propusesem să furăm motelul cu totul și să plecăm cu el până la mare.
Apoi pe buzele lui a apărut încet un zâmbet puțin strâmb, dar surprinzător de fermecător.
— Îmi aruncați o provocare, doamnă Elena? a întrebat.
Răgușeala îi revenise în glas, iar o asemenea voce ar fi putut face inima oricărei femei trecute de cincizeci de ani să sară o bătaie.
— Poate că nu sunt la fel de nebun ca motocicliștii dumneavoastră, dar nici chiar neputincios nu sunt.
— Atunci surprinde-mă, l-am provocat.
M-am lăsat pe pernă și mi-am încrucișat picioarele, astfel încât tivul rochiei s-a ridicat puțin. Nu suficient cât să pară vulgar, dar destul încât Andrei să observe.
— Te plângi de cât de plictisitoare e viața ta de familie, dar tu însuți nu îndrăznești să faci nici măcar un pas.
Andrei a golit paharul dintr-o singură înghițitură, s-a strâmbat și, pe neașteptate, s-a ridicat.
Camera era mică, aproape cât o debara, așa că după numai câțiva pași se afla deja lângă mine.
Aerul dintre noi s-a făcut deodată dens și lipicios, ca mierea încălzită.
— Ei, Andrei? am spus, ridicând privirea spre el.
Inima îmi bătea undeva în gât, dar nu aveam de gând să-i arăt cât de tare mă tulburase apropierea lui.
— Stai acolo ca o statuie, deși acum un minut îmi spuneai câte poți. Ce s-a întâmplat? Ți-ai înghițit limba?
A întins încet mâna, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu sperie o pisică sălbatică, apoi m-a prins ușor de încheietură.
Degetele lui erau calde și puțin aspre.
La atingerea aceea, pielea mi s-a umplut de fiori. Cu greu m-am abținut să nu chicotesc ca o fată de șaisprezece ani.
— Nu mi-e frică, doamnă Elena, a spus el încet.
Din glas îi dispăruse siguranța aceea răgușită. Rămăsese doar o neliniște aproape băiețească.
— Doar că nu mi-am imaginat niciodată că propria mea soacră o să mă împingă spre asemenea isprăvi.
— Uite că pe prima ai făcut-o deja, i-am răspuns, strângându-i palma. Ai făcut un pas. Acum stai aici și nu mai tremura ca frunza. Nu te mănânc.
Andrei s-a așezat pe marginea patului meu.
Arcurile au gemut sub noi, ca și cum întreg motelul simțea nevoia să-și spună părerea despre situație.
Mirosea a vodcă, a transpirație bărbătească și a ceva ușor amărui, necunoscut, care mă amețea mai rău decât alcoolul.
Am realizat deodată că stăteam aproape lipiți unul de celălalt.
În piept mi se răspândea o căldură jucăușă, uitată, despre care crezusem că dispăruse odată cu tinerețea și cu moartea soțului meu.
— Dar dacă n-am fi rude? a întrebat Andrei dintr-odată.
Privea spre perete, însă respirația îi devenise vizibil mai rapidă.
— Să zicem că ne-am fi întâlnit când eram tineri. La dansurile alea de la căminul cultural.
Am râs și mi-am dat capul pe spate.
Părul mi s-a împrăștiat pe pernă.
În clipa aceea chiar mă simțeam ca regina unui bal — chiar dacă mă aflam într-un motel murdar, lângă bărbatul care era soțul fiicei mele.
— Of, Andrei. Dacă ne întâlneam atunci la dans, în câteva minute îți sucisem mințile. Ai fi alergat după mine ca băiatul acela cu motocicleta și mi-ai fi adus brațe de margarete culese de pe marginea drumului. Nici nu ți-ai fi dat seama că sunt mai mare decât tine. Te-aș fi învârtit atât de tare, încât ți-ai fi uitat și vârsta, și numele.
S-a întors spre mine.
În ochii lui se reflecta becul slab, ca două puncte galbene.
Între fețele noastre nu mai era nici măcar o palmă de loc.
Și m-am gândit brusc că, dacă n-ar fi existat Cristina, dacă n-am fi fost legați prin familie, poate mi-aș fi permis ceea ce, în realitate, îmi doream.
Iar eu îmi doream să fiu zguduită din amorțeală.
Voiam să mă simt din nou femeie, nu doar mamă, soacră și poate, într-o zi, bunică.
Voiam ca bărbatul acela înalt, cu ochii obosiți, să se uite la mine așa cum un bărbat se uită la o femeie atrăgătoare, nu ca la o piesă veche de mobilier din casa familiei.
— De ce te uiți așa la mine, Andrei? am întrebat.
Și vocea mea devenise răgușită.
— Vrei să continui povestea?
A clipit, de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis.
Palma lui a alunecat încet pe umărul meu.
Atingerea abia se simțea, dar prin tot trupul mi-a trecut ca o scânteie electrică.
Pentru o clipă am închis ochii și am tras aer adânc în piept.
— Doamnă Elena… a început Andrei.
I-am pus un deget pe buze.
— Șșșt. Nu trebuie să spui nimic. Știu și singură la ce te gândești. Nu ești primul bărbat care mă privește așa.
Atunci s-a auzit o lovitură puternică afară.
Poate o creangă izbise geamul. Sau poate bătrâna noastră Dacie hotărâse să ne amintească faptul că încă exista.