Am tresărit amândoi și ne-am tras repede unul de lângă celălalt, ca doi conspiratori care aud pași pe coridor.
Am început să râd, simțind cum tensiunea se risipea treptat, și l-am plesnit ușor pe Andrei peste genunchi.
— Uite marele tău curaj! Te-a speriat o creangă. Și mai vorbeai despre vitejie. Hai mai bine să dormim. Mâine vine platforma, apare Cristina cu nemulțumirile ei, iar o să fie ciorba prea puțin sărată și viața intră la loc pe șinele obișnuite.
Andrei m-a privit cu un amestec de ușurare și ușoară dezamăgire.
Apoi a dat din cap și s-a întors pe patul lui.
Am stins lumina.
Camera s-a scufundat în întuneric. Doar o lumină palidă de lună făcea vizibile șiroaiele de ploaie de pe geam.
— Noapte bună, doamnă Elena, a spus el din întuneric.
— Somn ușor, Andrei, i-am răspuns, zâmbind în pernă. Și să nu te apuce plimbatul prin cameră în toiul nopții. Dorm adânc și s-ar putea să te confund cu vreun hoț.
A râs încet.
După câteva minute i-am auzit respirația liniștită.
Eu, în schimb, am rămas mult timp cu ochii deschiși, privind tavanul întunecat și gândindu-mă cât de ciudat este alcătuită viața unui om.
Trecuse mai bine de jumătate de secol peste mine și, cu toate acestea, undeva înăuntru trăia încă fata aceea tânără gata să fugă de acasă la dans.
Platforma a ajuns dis-de-dimineață, când abia începea să se lumineze deasupra șoselei.
Am stat în cabină fără să vorbim și am ascultat motorul greu care trăgea după el biata noastră Dacie.
Din când în când îl surprindeam pe Andrei uitându-se la mine.
Acum privirea lui nu mai era cea din timpul nopții. În ea apăruseră o căldură și un respect pe care nu le observasem înainte.
Când am ajuns în oraș, Cristina ne aștepta cu aceeași expresie nemulțumită și cu întrebarea de ce ne luase atât de mult să ajungem acasă.
Am îmbrățișat-o, am sărutat-o pe obraz și i-am spus că eu și Andrei ne simțiserăm minunat: băuserăm vodcă și vorbiserăm despre caracterul ei dificil.
— Mamă! a izbucnit ea indignată.
Dar eu deja mergeam spre casă cu geanta în mână, simțindu-mă neobișnuit de ușoară și ascunzând un zâmbet mulțumit.
Seara, când Cristina s-a dus să facă duș, Andrei a venit lângă mine în bucătărie.
Și-a pus palma pe umărul meu doar pentru o secundă.
— Mulțumesc, a spus atât de încet, încât abia l-am auzit. Pentru discuția de atunci.
I-am făcut cu ochiul și am continuat să torn ceai în căni.
— Nu trebuie să-ți fie milă de mine, Andrei. Sunt exact așa cum sunt. Iar noaptea aceea n-a fost deloc rea. Cred că amândoi o să ne-o amintim mult timp.
A zâmbit și a ieșit din bucătărie.
Am rămas singură, privind cana în care pliculețul de ceai se legăna încet în apa fierbinte.
Și, fără să știu de ce, m-am gândit că poate totul se întâmplase exact așa cum trebuia.
A fost bine că bătrâna Dacie s-a oprit.
A fost bine că afară bătea vântul, ploua cu găleata și am fost obligați să ne adăpostim în motelul acela jalnic.
Uneori, omul trebuie să rămână blocat undeva în mijlocul drumului ca să-și amintească, în sfârșit, cine este cu adevărat.
Am luat o gură de ceai fierbinte și am râs încetișor.
Totul fusese așa cum trebuia.
Fără milă.
Doar viața adevărată — cu paturi care scârțâie, vodcă ieftină, o mașină stricată și scântei neașteptate care pot reaprinde o inimă chiar și atunci când ai trecut de mult de cincizeci de ani.