— Vorbiți serios, doamnă Elena? a reușit el să spună, ștergându-și gura cu mâneca. Totuși vorbim despre fiica dumneavoastră.
— Normal că despre ea vorbim, am râs. Faptul că e fata mea nu înseamnă că nu știu de ce are nevoie. Am cincizeci și șase de ani, Andrei. Înțeleg bărbații mai bine decât se înțeleg unii dintre ei pe ei înșiși. Crezi că pentru Cristina sunt suficiente florile și cinele la lumina lumânărilor? Ei îi lipsește focul adevărat.
Mă privea atent, cu ochii ușor îngustați.
În privirea lui apăruse ceva nou. Poate era vodca. Poate erau cuvintele mele.
— Așadar, dumneavoastră sunteți specialista în aprins focul? a întrebat el. Poate îmi dați și mie niște lecții. Cum faci să sară scântei fără să umpli toată casa de fum?
Am râs atât de tare, încât patul de sub mine s-a cutremurat.
Lunganul acesta hotărâse să intre în jocul meu, iar mie, spre surprinderea mea, îmi plăcea.
Alcoolul își făcea încet treaba. Vorbele noastre deveneau tot mai îndrăznețe, iar aerul greu din cameră părea să se încălzească.
Am turnat iar în pahare și am simțit cum, undeva înăuntrul meu, se trezea Elena de altădată — femeia care, cândva, putea să-i facă pe băieți să-și uite numele cu o singură privire.
— Secretul e simplu, Andrei, am început eu, coborând vocea de parcă urma să-i dezvălui un secret de stat. Trebuie să știi unde să sufli ca să pornească scânteile. Și să nu te temi că te mai arzi puțin. Tu ești tânăr, ai sângele fierbinte, dar stai aici lângă mine, o gloabă bătrână, și te plângi de viață. Când ai putea să…
Am lăsat intenționat propoziția neterminată, suspendată între noi ca fumul deasupra unui foc.
Andrei s-a apropiat puțin.
I-am simțit mirosul de apă de colonie. Era ieftină, dar surprinzător de caldă și plăcută.
— Aș putea să ce? a întrebat.
Vocea îi devenise ușor răgușită, de parcă și el se mirase de propria întrebare.
— Ai putea să întorci lumea pe dos, i-am răspuns zâmbind și m-am lăsat pe pernă. Dar mai întâi hai să mai bem. Noaptea e lungă, iar omul cu platforma pare convins că putem aștepta liniștiți.
Am ciocnit din nou.
Între noi apăruse o senzație ciudată, făcută din tensiune, așteptare și o curiozitate puțin periculoasă.
Vodca continua să se împuțineze, discuția devenea tot mai sinceră, iar motelul cu becul lui chior, pereții cojiți și paturile gălăgioase nu mi se mai părea chiar atât de respingător.
Știam foarte bine că, dacă ar afla Cristina despre ce vorbeam noi acolo, probabil m-ar strânge de gât întâi pe mine și după aceea pe propriul soț.
Dar, la naiba, aveam cincizeci și șase de ani și încă mai puteam face un bărbat să mă privească nu doar ca pe o rudă trecută de prima tinerețe.
— Spuneți-mi sincer, doamnă Elena, a zis Andrei când sticla ajunsese cam la jumătate. Când erați tânără, probabil ați înnebunit jumătate dintre bărbații din sat.
Am zâmbit fără să-mi iau ochii de la el.
— Tu ce crezi? Și, ca să știi, nici acum nu sunt tocmai marfă de pus la reducere.
A râs, dar râsul lui a ieșit puțin nervos.
Atunci am înțeles că noaptea avea să fie mult mai interesantă decât ne imaginaserăm când luaserăm cheia camerei.
Ploaia bătea în geam, patul scârțâia la fiecare mișcare, iar noi vorbeam ca doi conspiratori care uitaseră, pentru câteva ore, ce legătură exista între ei.
Noaptea prindea viteză asemenea unui camion vechi care coboară o pantă prea abruptă.
Stropii izbeau pervazul metalic cu atâta putere, încât părea că afară un lăutar beat cânta la o nuntă de sat.
Stăteam pe marginea patului meu și nu mă mai simțeam deloc soacră. Mă simțeam ca o eroină dintr-un film vechi — o femeie cu țigară subțire între degete, ruj aprins și talentul de a frânge inimi doar ridicând o sprânceană.
Andrei, moleșit de băutură, se întinsese pe patul lui și mă urmărea cu un interes nou, mult prea viu ca să nu-l observ.
— Of, Andrei, am spus eu, rotind paharul gol între degete. Au fost vremuri când nopțile de felul ăsta nu mă prindeau în moteluri jalnice, ci în locuri mult mai vesele. Tinerețea era fierbinte. Băieții roiau în jurul meu ca țânțarii într-o seară de vară. Unul venea chiar cu motocicleta sub fereastra mea și striga: „Elena, hai afară!” Probabil își închipuia că așa îmi cucerește inima.
Andrei a zâmbit și s-a ridicat într-un cot.
În lumina slabă, barba lui de câteva zile îi dădea un aer aproape de golan, iar ochii îi străluceau.
— Chiar ați fost atât de periculoasă? m-a întrebat. Eu întotdeauna v-am văzut făcând ciorbă și îngrijind grădina.
— Ciorba, Andrei, e pentru suflet, am răspuns și i-am făcut cu ochiul atât de neașteptat, încât aproape i-a scăpat paharul. Pentru trup aveam alte rețete. Uneori fugeam seara la căminul cultural, iar în față mă aștepta deja o mică armată de pretendenți. Unul venea cu margarete, altul cu o sticlă de vin ieftin. Odată am dansat chiar și cu șeful de brigadă de la CAP. Om serios, însurat, cu o mustață cât toate zilele, de parcă ieșise dintr-o poveste cu haiduci.
Andrei și-a lăsat capul pe spate și a râs.
Fără să vreau, i-am observat gâtul încordat, tânăr și puternic.