În ultimele luni, Valentina Popescu ajunsese să se simtă străină chiar în propria ei casă. Își petrecea aproape toată ziua în dormitorul îngust care îi fusese dat și aștepta ca nora să plece din bucătărie. Abia atunci ieșea pe furiș, mânca repede câteva îmbucături și își lua medicamentele.
Nicoleta era deranjată de absolut orice făcea bătrâna: de pașii ei târșiți, de felul în care mesteca, ba chiar și de respirația ei. Vorbea intenționat cu Radu pe un ton ridicat, astfel încât soacra să audă fiecare cuvânt. Îi cerea să iasă cât mai rar în calea ei, iar într-o zi fiul a intrat în camera mamei și i-a spus că ar fi mai bine să nu părăsească dormitorul decât dacă era neapărat nevoie.
În acea zi, Valentina nu a mai putut îndura. Ora la care trebuia să-și ia pastilele trecuse demult, stomacul o durea de foame și, în cele din urmă, și-a făcut curaj să intre în bucătărie. Nicoleta stătea la masă și își bea cafeaua. Când și-a văzut soacra, a măsurat-o cu o privire plină de iritare și a șoptit printre dinți:
— Tuturor ne-ar fi mai ușor dacă ai muri odată.
Degetele femeii în vârstă au început să tremure. Cana i-a scăpat din mână și s-a făcut țăndări pe podea. Nicoleta a împins-o cu brutalitate înapoi spre cameră, iar după un timp i-a adus o farfurie cu terci rece și o felie de pâine.
Așa era tratată femeia care, după moartea soțului, își crescuse singură cei doi copii. Ținuse casa, muncise în gospodărie, îngrijise grădina și își dedicase întreaga viață fiului și fiicei sale. Când, ani mai târziu, Radu venise la ea împreună cu soția și fiica acesteia, îi spusese că traiul la oraș devenise prea greu și că tuturor le-ar fi mai bine dacă ar locui împreună. Valentina îl crezuse.
Le cedase copiilor cele mai bune camere, iar ea se mutase într-un dormitor mic și rece. Nici măcar nu se alarmase atunci când Radu îi adusese într-o zi câteva acte și îi explicase că avea nevoie doar de semnături pentru rezolvarea unor chestiuni legate de utilități. Fără să citească, bazându-se orbește pe fiul ei, femeia semnase. Mai târziu aflase că, prin acele documente, îi dăruise practic lui Radu propria casă.
După aceea, i se transmitea tot mai direct că nu mai era dorită acolo.
Într-o dimineață, Radu a intrat în camera ei și a spus:
— Mamă, strânge-ți lucrurile. Am găsit un loc bun pentru tine. Au medici, mâncare și îngrijire permanentă.
— Fiule… vrei să mă duci la un cămin de bătrâni? a întrebat ea cu voce stinsă.
— Nu începe, i-a răspuns el tăios. Facem asta numai pentru binele tău.
Două ore mai târziu, mașina se oprise în fața unui cămin de îngrijire pentru vârstnici. Nicoleta a coborât prima, iar Radu și-a ajutat mama să ajungă până la intrare. I-a spus în șoaptă că acolo cineva va avea grijă de ea. Valentina a trecut pragul, iar în aceeași clipă femeia aflată la recepție a încremenit și a început să-i cerceteze chipul cu atenție.
— Stați puțin… doamnă Valentina? Dumneavoastră sunteți?
Femeia s-a ridicat atât de brusc, încât picioarele scaunului au zgâriat podeaua. A privit-o câteva secunde, apoi s-a apropiat și, cu vocea tremurată de emoție, a exclamat:
— Doamne, chiar dumneavoastră sunteți! M-ați salvat când eram elevă. Sunt Oana Ionescu. Oana. Eram în clasa a opta. Vă amintiți de mine? Rămâneați după ore ca să vorbiți cu mine, pe vremea când voiam să renunț la școală.
Valentina se uita nedumerită la femeia din fața ei și încerca să-și amintească fetița de odinioară. Oana și-a întors privirea spre Radu și Nicoleta, iar expresia de pe chip i s-a schimbat imediat.
— Este mama dumneavoastră? a întrebat ea.
Radu a tușit stânjenit și a privit într-o parte.
— Da. Am venit să o internăm aici. A îmbătrânit și are nevoie de supraveghere continuă…
Oana nu l-a lăsat să termine.
— Supraveghere? Sau pur și simplu vă este mai ușor să păstrați casa dacă proprietara nu mai locuiește în ea?
Nicoleta s-a înroșit pe loc.
— Vă dați seama ce spuneți? Noi avem grijă de ea!
Oana a observat paltonul vechi al Valentinei și geanta uzată pe care femeia o ținea strâns la piept. Apoi s-a uitat din nou la fiu și la noră și a răspuns calm:
— Lucrez aici de multă vreme. Am învățat să deosebesc familiile care nu mai pot, într-adevăr, să îngrijească un om de cele care vor doar să scape de o rudă. O voi primi pe mama dumneavoastră numai dacă aceasta este dorința ei. Mai întâi voi discuta cu ea.
S-a întors spre Valentina.
— Doamnă Valentina, spuneți-mi sincer: vreți să rămâneți aici?
Pe coridor s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Se auzea limpede ticăitul ceasului de perete.
Valentina și-a strâns batista între degete. Pentru prima dată în acea zi, a găsit puterea să rostească lucrurile pe care se temuse atât de mult timp să le spună.
— Nu. Nu vreau să rămân. M-au adus aici pentru că, acasă, îi încurc.
Radu s-a încordat imediat.
— Mamă, de ce începi iar?
— Nu o întrerupeți, l-a oprit Oana cu fermitate.