Atunci, parcă deschizând în sfârșit o ușă în spatele căreia își închisese toată suferința, Valentina a început să povestească. A spus cum fusese mutată în camera cea mică, cum i se reproșa că intră în bucătărie și cum sărea uneori peste medicamente doar pentru a nu da ochii cu Nicoleta. A vorbit despre actele pe care le semnase fără să le citească, fiindcă își iubise și își crezuse fiul. Și a repetat cuvintele care încă îi răsunau în minte: „Tuturor ne-ar fi mai ușor dacă ai muri.”
Fața Nicoletei s-a albit.
— Minte! Își imaginează tot felul de lucruri! Bătrânii au o fantezie extraordinară!
Oana s-a întors încet către ea.
— Își imaginează? Atunci explicați-mi de ce îi tremură mâinile nu doar din cauza vârstei, ci și de frică.
Radu nu mai părea bărbatul sigur pe el de cu câteva minute înainte. Tăcea și privea încăpățânat podeaua.
Oana a apăsat butonul de apel. După puțin timp, dintr-un birou a ieșit un bărbat cărunt, îmbrăcat în halat medical. Era directorul centrului. A ascultat povestea fără să o întrerupă, apoi s-a uitat atent la Radu.
— Dacă mama dumneavoastră este lucidă și nu dorește să locuiască aici, nu aveți dreptul să o lăsați ca pe un obiect de care v-ați săturat. Iar după ceea ce am auzit, în locul dumneavoastră m-aș pregăti pentru o anchetă serioasă, nu pentru o viață liniștită.
Nicoleta a izbucnit imediat:
— Și ce ne puteți face? Casa ne aparține!
— Asta urmează să fie stabilit, a spus Oana fără să-și piardă calmul. Mai ales dacă o persoană în vârstă a fost indusă în eroare atunci când a semnat actele.
Chiar atunci, o altă femeie a apărut în pragul biroului alăturat. Auzise numele Valentinei, s-a uitat atent la ea și, dintr-o dată, a exclamat:
— Doamnă Valentina? Nu poate fi adevărat! Sunteți profesoara mea de odinioară!
Femeia se numea Ioana Marinescu. Era juristă și venise în acea zi la centru pentru o problemă de serviciu. După ce a aflat ce se întâmplase, a cerut imediat să vadă documentele casei.
— Dacă actul de donație a fost semnat prin înșelăciune, iar persoana nu a înțeles ce document i se pune în față, tranzacția poate fi contestată, a explicat ea cu siguranță. Dar trebuie să acționăm fără întârziere.
Radu a ridicat brusc capul.
— Mamă, chiar e nevoie să implici străini? Suntem rude. Suntem o familie.
Valentina l-a privit într-un fel în care nu o mai făcuse niciodată. În ochii ei nu mai exista mila de altădată.
— O familie nu-și obligă mama să se ascundă în camera ei. Și nu-și duce mama la un cămin doar ca să elibereze casa.
Nicoleta l-a apucat pe soțul ei de mânecă.
— Gata, plecăm de aici.
De data aceasta însă nu au mai putut pleca pur și simplu. Oana și-a scos telefonul și a spus hotărât:
— Voi contacta serviciul social și autoritățile competente. Specialiștii vor lămuri totul. Până atunci, ar fi mai bine să nu plecați nicăieri.
Nicoleta a pălit și mai tare.
— Ce legătură au autoritățile cu noi?
— Au legătură pentru că așteptați un copil, dar vă permiteți să-i doriți moartea unei femei în vârstă care locuiește sub același acoperiș cu voi. Asta spune multe despre atmosfera din casa dumneavoastră.
Radu s-a lăsat încet pe scaunul de lângă perete și și-a acoperit fața cu palmele. Pentru prima dată nu mai părea un om care controla situația, ci un bărbat pierdut și jalnic, care înțelegea prea târziu cât de departe ajunsese.
În acea zi, Valentina nu a devenit rezidenta acelui cămin.
Oana i-a propus să locuiască temporar la ea. În dimineața următoare, Ioana a început să se ocupe de acte, iar după o săptămână cererea fusese depusă la instanță. În timpul procesului s-a dovedit că documentele fuseseră pregătite în așa fel încât Valentina să nu înțeleagă faptul că semna un contract de donație. Notarul implicat în încheierea actului a fost și el nevoit să răspundă la numeroase întrebări incomode.
Donația a fost declarată nulă.
Casa s-a întors în proprietatea Valentinei.
Mai târziu, Radu a venit să-și vadă mama. Era singur, fără Nicoleta. A stat mult timp lângă poartă, cerându-i iertare și încercând să se justifice. Spunea că se încurcase, că nu dorise ca lucrurile să ajungă acolo și că niciodată nu-și imaginase un asemenea deznodământ. Dar Valentina înțelesese deja cât valorează slăbiciunea unui fiu atunci când, pentru liniștea lui, ajunge să-și trădeze propria mamă.
— Știi, fiule, i-a spus ea fără să ridice vocea, trădarea nu se naște într-o singură zi. Se construiește treptat, pas cu pas. Iar tu ai mers până la capăt pe drumul acesta.
Nu a țipat la el și nici nu l-a alungat. Însă nu i-a mai permis să locuiască în casa ei.
După o lună, Valentina a hotărât singură cum voia să-și petreacă anii care îi mai rămăseseră. Nu s-a întors în centrul unde fusese adusă ca un lucru fără valoare. Împreună cu Oana, a ales un cămin privat și îngrijit dintr-un oraș mic din apropiere. Era curat și liniștit, angajații îi tratau pe toți cu respect, iar oamenii din jur vorbeau cu ea blând și nu o făceau niciodată să se simtă vinovată pentru fiecare îmbucătură pe care o mânca.
Uneori venea și fiica ei. Venea rar și poate prea târziu, dar venea. Își aducea copiii, stătea mult lângă mama ei și spunea foarte puține lucruri. Părea că, pentru prima dată în viață, înțelegea cu adevărat cât de mult pierduse și câtă rușine trebuia să poarte.
Într-o dimineață, Valentina stătea la masa comună și își turna liniștită ceai. Atunci a simțit, cu o claritate neașteptată, că se schimbase ceva esențial: nu-i mai era teamă să iasă din cameră, nu mai tresărea auzind pași în spatele ei și putea să ia singură cana, să mănânce când dorea și să trăiască fără să ceară voie nimănui.
Poate că acesta fusese adevăratul miracol al zilei în care propriii copii o duseseră într-un loc unde sperau să dispară încet din viața lor. Valentina nu-și recâștigase doar casa. Își recâștigase dreptul de a trăi fără frică.