A așteptat să plece Elena și apoi le-a dus afară.
Sigur asta se întâmplase.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât în mintea Elenei se contura mai clar o scenă jignitoare.
Și-a amintit cum, într-o zi, Valeria nu o invitase la aniversarea ei.
Și-a amintit că anul trecut nu-i mai înapoiase borcanele goale. Acum înțelegea de ce: probabil zăceau și acelea prin vreun colț.
Și-a amintit cum, în ultima vreme, Valeria își ferea tot mai des privirea când se întâlneau lângă cutiile poștale.
Elena a luat telefonul.
A sunat-o pe Mariana Vasilescu de la parter. Mariana era președinta asociației de proprietari și știa tot ce se întâmpla în bloc — cine închidea apa, la ce oră și din ce motiv.
— Mariana, bună. Tocmai am ajuns. Spune-mi, ai văzut ce e lângă pubele?
— Borcanele? a întrebat Mariana cu grijă.
— Borcanele mele! Cele pe care i le duceam Valeriei! Sunt pline, nici măcar nu le-a desfăcut! Cum e posibil așa ceva? Și nu e vorba doar despre castraveți, Mariana. E vorba despre felul în care tratezi un om. Am stat ore întregi lângă aragaz, am plătit capacele acelea, i le-am urcat singură până la etajul doi fiindcă ei îi era greu să meargă. Iar ea le-a luat și le-a aruncat lângă gard.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
— Mariana? Mă auzi? Am bătut la ușa ei și nu deschide. Se ascunde.
Tăcerea a durat atât de mult, încât Elena s-a uitat la ecran, crezând că se întrerupsese convorbirea.
— Elenuța, a spus în cele din urmă Mariana, foarte calm, tu nu știi ce s-a întâmplat.
— Ce anume nu știu?
— Valeria nu mai este. A murit marți. Joi am înmormântat-o.
Elena a rămas nemișcată în mijlocul bucătăriei, cu punga de pere în mână.
— Cum adică nu mai este? a șoptit ea.
Nici măcar nu întrebase. Doar rostise cuvintele, ca și cum ar fi încercat să le înțeleagă.
— A venit fiul ei din Sibiu. Îl cheamă Radu. A scos apartamentul la vânzare. Alaltăieri a venit o agentă imobiliară și a făcut fotografii. Acum golește tot. A dat mobila, a sortat lucrurile. Probabil a găsit și borcanele tale în cămară și le-a dus afară.
— Mariana…
— Te-am sunat de două ori miercuri. N-ai răspuns.
Era adevărat.
În ziua aceea, Elena își dusese nepotul la medic, apoi fugise la farmacie, iar telefonul i se descărcase și rămăsese până seara în geantă.
În noaptea aceea nu a reușit să doarmă.
A stat întinsă și a întors pe toate părțile lucrurile pe care le judecase despre Valeria în doar câteva ore.
Fiecare gând îi revenea acum limpede.
Și fiecare o durea.
Dar cel mai mult o chinuia altceva.
Borcanele rămăseseră închise.
Toate șase.
De ce nu deschisese Valeria niciunul?
A doua zi, exact la ora opt, Elena a coborât la etajul doi.
Ușa apartamentului era întredeschisă.
Pe hol se înălțau cutii de carton, iar aerul mirosea a praf și săpun de casă.
Un bărbat de aproximativ patruzeci și cinci de ani, îmbrăcat în pantaloni de trening, desprindea un ceas de pe perete.
— Bună dimineața, a spus Elena. Eu sunt Elena Popescu, locuiesc la etajul cinci.
— Radu, s-a prezentat el, așezând ceasul pe pervaz. Vă rog să mă iertați pentru dezordine. Trebuie să fac măcar o reparație cosmetică, altfel nu voi găsi cumpărător. Și mai am doar trei zile.
Elena a dat din cap.
A rămas puțin tăcută, apoi a spus pentru ce venise:
— Jos sunt niște borcane, lângă pubele. Sunt ale mele.
Radu a privit-o nedumerit.
— Ale dumneavoastră? Îmi pare rău, n-am știut. Le-am găsit în cămară, pe raftul cel mai de sus. Erau acoperite cu un prosop. M-am gândit că stau acolo de ani întregi. N-am vrut să arunc borcane pline în container, fiindcă s-ar fi spart sticla. Le-am pus lângă el. M-am gândit că poate le folosește cineva.
— Acoperite cu un prosop?
— Da. Unul alb, cu cocoși brodați.
Radu și-a trecut mâna peste ceafă.
Se vedea că nu dormise aproape deloc și că se simțea stânjenit.
— Spuneți-mi, a continuat el, nu cumva sunteți Elena aceea care face castraveți?
— Eu sunt.
— Atunci am înțeles. Radu a zâmbit scurt, fără veselie. Mama îmi vorbea mereu la telefon despre castraveții dumneavoastră. De fiecare dată. O sunam, îmi spunea două vorbe despre vreme, apoi cinci minute vorbea numai despre borcane. Că puneți neapărat frunză de stejar. Că ies crocanți. Că vecina vine singură să-i aducă, pentru că mamei îi era tot mai greu să urce și să coboare scările.
Elena l-a privit cu ochii mari.
— Atunci de ce nu i-a mâncat?
Radu s-a întors către fereastră.
— Și eu i-am spus același lucru. „Mamă, deschide borcanul și mănâncă.” Iar ea îmi răspundea: „Când vii tu, îl deschidem împreună. Doar n-o să fac singură o asemenea sărbătoare.” Eu îi spuneam să nu mai aștepte, că atunci când ajung îi va mai da vecina unul. Dar ea răspundea: „Nu, băiatule. Îl păstrez.”
În apartament s-a așternut o liniște adâncă. De dincolo de perete se auzea apa curgând prin țevile vecinilor.
— De doi ani tot spun că vin și n-am reușit, a rostit Radu încet. Ba serviciul, ba alte probleme, ba mereu apărea ceva. Îmi spuneam că voi veni de Anul Nou. Apoi că în primăvară. Și după aceea…
S-a oprit, fără să termine.
Elena a mai rămas puțin lângă el.