Apoi a spus:
— Mă întorc imediat.
A coborât la parter, s-a apropiat de bordură și a luat primul borcan cu castraveți.
După aceea a urcat din nou la etajul doi.
Palmele i se murdăriseră de praf și, fără să-și dea seama, și le-a șters de fusta ei.
— Ai un cuțit?
— Trebuie să fie pe undeva, a răspuns Radu.
În apartament nu mai era nicio masă.
Au pus borcanul pe pervaz și au așezat sub el o foaie de ziar împăturită.
Capacul a cedat cu un pocnet scurt, familiar.
Elena auzise sunetul acela de nenumărate ori în viața ei.
Totuși, acum i s-a părut că îl aude pentru prima dată.
Nici pâine nu mai era în casă.
Au mâncat castraveții direct din borcan, stând lângă fereastră.
Radu a luat unul, a mușcat și a rămas mult timp privind în jos.
— Sunt crocanți, a spus în cele din urmă.
La ultimul cuvânt, vocea i s-a frânt.
— Frunză de stejar, a răspuns Elena. Ăsta e secretul.
Apoi s-a întors către fereastră, pentru că ochii i se umpluseră de lacrimi.
Privea gardul verde, bordura de beton și cele cinci borcane rămase, strălucind în soarele dimineții. Pe capacele lor aurii, macii roșii păreau aprinși.
În aceeași zi, Elena a luat acasă și celelalte borcane.
Le-a spălat cu grijă, le-a așezat în dulap și a stat multă vreme pe un scăunel, privind în tăcere către ele.
Bineînțeles că nu s-a lăsat de conserve.
Nici vorbă.
În vara următoare, când a venit din nou augustul, bucătăria ei s-a transformat iar într-un mic atelier de familie.
Apa a început să fiarbă.
Borcanele curate s-au înșirat pe prosoape.
Aburul s-a adunat din nou sub tavan.
Dar un singur lucru se schimbase în obiceiurile Elenei.
Nu mai lăsa niciodată borcanul în fața ușii și nu mai ruga vreun vecin să-l ducă în locul ei.
Intra personal.
Punea borcanul pe masă.
Se așeza lângă omul căruia i-l adusese și spunea:
— Haideți să-l deschidem. Chiar acum.
Iar dacă celălalt începea să amâne — „mai târziu”, „îl păstrez”, „îl deschid la sărbătoare” — Elena doar clătina din cap.
Acum știa prea bine ce se poate întâmpla cu sărbătorile pentru care păstrăm mereu lucrurile cele mai bune.