— Ce „mamă”? Tu însuți ai spus că totul este trecut pe numele tău!
— Actele sunt într-adevăr pe numele meu.
Am deschis geanta și am scos dosarul albastru.
L-am pus pe masă.
Doamna Doina a tăcut imediat.
— Aici este contractul prin care mi-am vândut apartamentul, am spus. Cel care a fost al meu cu mult înainte să ne căsătorim. Aici sunt dovezile bancare ale banilor transferați pentru achiziția locuinței actuale. Iar acestea sunt documentele pentru apartament și mașină.
Soacra mea s-a uitat uluită la fiul ei.
— Despre ce bani vorbește?
Andrei n-a răspuns imediat.
— Elena a avut un apartament înainte de căsătorie.
— Știu foarte bine.
— L-a vândut când am cumpărat locuința aceasta.
— Și ce dacă? Pe atunci erați o familie!
Am încuviințat calm.
— Exact. De aceea, în ultimii nouă ani, nu am cerut să-mi fie restituiți banii. Am cumpărat casa pentru familia noastră.
Doamna Doina și-a strâns buzele.
— Iar acum, brusc, ți-ai amintit de toate?
— După ce, acum cinci luni, mi-ați explicat că, în cazul unui divorț, va trebui să plec de aici cu un geamantan.
— Nu am spus așa ceva!
— Ba da.
Andrei și-a ridicat privirea spre mama lui.
— Mamă, ai spus.
Ea s-a întors brusc către el.
— Am spus doar că apartamentul este trecut pe numele tău. Și este adevărat!
— Tocmai după acea discuție, am continuat eu, am început să strâng actele. Apoi am mers la avocat.
Andrei a privit lung dosarul.
— Deci toate documentele astea au fost la tine tot timpul?
— Da.
— Și ai fi putut oricând să…
— Ce?
— Să depui cererea.
— Aș fi putut.
— Atunci de ce nu ai făcut-o mai devreme?
Nu i-am răspuns imediat.
Probabil că, în toată seara, era prima întrebare pusă de Andrei care merita cu adevărat un răspuns serios.
— Pentru că nu voiam să-mi distrug familia.
S-a lăsat încet pe spătarul scaunului.
Doamna Doina a pufnit disprețuitor.
— Sigur. Mai ales după ce ai făcut astăzi, se vede foarte clar!
M-am întors spre ea.
— Faptul că am strâns actele nu însemna că mă pregăteam să divorțez. Aveam nevoie de ele pentru cazul în care vorbele dumneavoastră s-ar fi transformat, într-o zi, în fapte.
— Vorbele mele?!
— Exact, vorbele dumneavoastră.
— Acum eu sunt vinovată pentru tot?
— Nu. Ba chiar m-ați ajutat.
M-a privit bănuitoare.
— Cum anume?
— Mi-ați lămurit definitiv situația.
Doamna Doina a recunoscut imediat propria expresie.
— Nu răstălmăci!
— Nu răstălmăcesc nimic. Până ieri credeam că avem o singură problemă: Andrei nu reușește să pună limite între familia noastră și dumneavoastră. Ieri am înțeles că, de fapt, nu au existat niciodată limite.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Nu i-am permis mamei să anunțe divorțul nostru!
— Dar nici nu te-ai grăbit să repari ce a spus.
— Am vorbit astăzi cu ea!
— După ce ai văzut fotografia documentului de la instanță.
A început să meargă prin bucătărie, iritat.
— Pentru că nu mi-ai lăsat timp!
— Cincisprezece ani nu au fost suficienți?
— Iar faci afirmații dramatice!
— Bine. Să vorbim doar despre seara de ieri. Ți-am cerut să-i explici mamei că a spus rudelor un lucru neadevărat. Ai refuzat. Apoi te-am întrebat dacă vrei să rămâi soțul meu. Nu ai putut să răspunzi. În schimb, câteva minute mai târziu, discutai foarte clar despre cum să eviți conflictele legate de apartament.
Andrei a deschis gura, gata să se apere.
Nu a spus însă nimic.
Soacra mea s-a apropiat de el.
— Andrei înțelege foarte bine că acum vei încerca să-i iei jumătate din bunuri!
— Eu doar mi-am formulat pretențiile, am răspuns. Ce i se cuvine fiecăruia și ce împrejurări trebuie luate în calcul se va stabili pe cale legală. Nu la această ședință de familie.
— La ședință de familie? s-a indignat doamna Doina.
— În bucătăria mea.
Chipul ei s-a înroșit de furie.
Totuși, încă nu-și ridicase glasul.
— Așa îmi vorbești acum?
— Vă vorbesc exact cum v-am vorbit și ieri. Numai că ieri nu ați considerat necesar să mă ascultați.
Andrei s-a așezat din nou.
— Hai să nu ducem totul la extremă. Există o variantă mai simplă.
— Te ascult.
— Dacă tot ai depus cererea, putem să nu prelungim divorțul. Iar pentru apartament ne înțelegem separat.
L-am privit cu atenție.
— Ce propui?
— Renunți la pretențiile asupra apartamentului. Pentru mașină putem discuta o compensație. Calm, fără să ne certăm în instanță pentru fiecare leu.
M-am uitat la soțul meu și am simțit o oboseală stranie, aproape fizică.
Nu furie.
Nu durere.
Doar o dezamăgire uriașă.
Bărbatul care, în ultimele douăzeci și patru de ore, nu reușise să spună clar dacă voia să-și păstreze căsnicia avea acum o poziție perfect limpede.
În clipa în care discuția ajunsese la proprietăți.
— Acum te-ai hotărât cu adevărat, am spus.
— În ce sens?
— Când a fost vorba despre căsnicia noastră, ieri nu știai ce vrei. Când a apărut apartamentul, ai găsit imediat cuvintele potrivite.
— Ești nedreaptă cu mine.
— Poate.
Am tras dosarul mai aproape.
— Dar cererea nu o retrag.
Doamna Doina a lovit cu palma în masă.
— Deci totul a fost pregătit dinainte!
— Ce anume?
— Ai așteptat doar ocazia potrivită!
— Ocazia ați creat-o dumneavoastră. Decizia, însă, am luat-o singură.