— Andrei, auzi ce spune?
El privea în jos.
— Aud, mamă.
— Și ai de gând să stai pur și simplu acolo?
S-a ridicat încet.
— Ce vrei să fac?
— Împachetează-ți lucrurile și vino la mine! Las-o pe Elena singură câteva zile. Poate își revine și își bagă mințile în cap!
M-am uitat la soțul meu.
Totul se repeta.
Mama lui hotăra unde trebuie să meargă.
Când ar fi trebuit eu să regret.
Ce trebuia să facem mai departe.
Iar Andrei aștepta din nou ca cineva să-i ofere o soluție gata făcută.
S-a uitat spre mine.
— Probabil că voi sta câteva zile la mama.
— Bine.
Doamna Doina se așteptase, evident, la cu totul altă reacție.
— Asta-i tot?
— Ce altceva voiați să auziți?
— Nici măcar nu încerci să-l oprești?
— Nu.
Andrei a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic.
După câteva minute, din dormitor s-a auzit zgomotul ușilor de dulap.
Soacra mea a rămas în fața mea.
— Nu înțelegi deloc ce faci acum.
— E posibil.
— Arunci la gunoi cincisprezece ani de viață împreună!
— Să nu uităm că nu eu am fost prima care a anunțat tuturor divorțul.
— Eu am vrut doar binele fiului meu!
— Înțeleg foarte bine.
Și-a luat geanta de pe pervaz.
— Andrei nu te va ierta niciodată!
— Asta va fi alegerea lui. Probabil prima alegere pe care o face singur în ultimele două zile.
Nu mi-a răspuns.
La scurt timp, Andrei a apărut pe hol cu o geantă de voiaj.
Își pusese câteva cămăși, blugi, încărcătorul, aparatul de ras și laptopul.
Și-a îmbrăcat geaca.
Apoi a scos din buzunar brelocul cu chei.
— Să le las aici?
— Le poți păstra deocamdată. Mai ai lucruri în casă.
A pus cheile la loc fără să spună nimic.
— Ai hotărât totul într-o singură seară, Elena.
M-am uitat cu atenție la omul cu care trăisem cincisprezece ani.
— Nu, Andrei. Seara aceasta doar mi-a arătat că, până la urmă, tot eu va trebui să iau hotărârea.
Doamna Doina a deschis ușa de la intrare.
Andrei s-a oprit o clipă în prag.
Parcă aștepta să mă răzgândesc.
Să-i cer să rămână.
Să cedez din nou.
Eu am tăcut.
Apoi a ieșit după mama lui.
Am închis ușa și m-am întors încet în bucătărie.
Dosarul albastru se afla încă pe masă.
Înăuntru era copia cererii mele, cu confirmarea depunerii din acea zi.
Cu doar o zi înainte, doamna Doina le spusese rudelor, cu deplină siguranță, cum se va sfârși căsnicia mea.
Anunțase decizii care nu-i aparțineau, împărțise bunuri și hotărâse chiar și viitorul propriului fiu.
Dar în seara aceea înțelesese și ea că vechiul mecanism nu mai funcționa.
Pentru prima dată, soacra mea nu știa ce urma să se întâmple.
Pentru că de acum înainte povestea nu mai depindea nici de cuvintele și ordinele ei.
Nici măcar de ezitările nesfârșite ale lui Andrei.
După mulți ani, eu eram cea care hotăra cum va arăta viitorul meu.
Și, în mod ciudat, în ciuda despărțirii, a procesului și a celor cincisprezece ani de căsnicie rămași în urmă, am simțit o liniște neașteptată.
Pentru că nu mai trebuia să aștept ca altcineva să-mi dea, în sfârșit, voie să-mi trăiesc propria viață.