Voiam doar să știu că, dacă va fi nevoie, îmi pot apăra interesele.
Dimineața, Andrei s-a trezit când eu eram deja gata să plec.
— Unde te duci atât de devreme?
— Am câteva lucruri de rezolvat.
S-a ridicat în capul oaselor.
— Elena.
M-am oprit lângă ușă.
— Da?
— Hai să vorbim liniștit diseară.
— Ieri am vorbit deja.
— Nu. Ieri erai prea furioasă.
— Iar tu ieri nu ai putut să-mi spui dacă mai vrei să trăiești cu mine.
Și-a trecut obosit mâna peste față.
— Nu poți șterge cincisprezece ani de căsnicie într-o singură seară.
— Sunt perfect de acord.
Apoi am ieșit din dormitor.
În geantă aveam dosarul albastru.
Actele din el nu fuseseră adunate într-o singură seară.
La începutul programului, ajunsesem deja la instanță.
În fața mea, la coadă, așteptau trei persoane.
O femeie în vârstă ținea în brațe o folie transparentă plină cu documente.
Lângă ea stătea un bărbat în geacă de lucru.
Puțin mai departe, o tânără își verifica telefonul la fiecare câteva minute.
Am luat bonul de ordine și m-am așezat lângă perete.
Abia acolo am simțit pentru prima dată o ușoară amețeală.
Nu mi-era frică de discuția pe care urma să o am cu Andrei.
Mă izbea banalitatea întregii situații.
Nimeni nu-și chema rudele ca să decidă în locul lui.
Nimeni nu-și dădea cu părerea despre căsnicia mea.
Nimeni nu hotăra ce trebuia să fac.
Trebuia doar să-mi aștept rândul, să merg la ghișeu și să predau actele pregătite.
Când numărul meu a apărut pe ecran, m-am ridicat.
Funcționara a verificat atent documentele.
— Cerere de desfacere a căsătoriei și solicitare pentru partaj?
— Da.
A verificat dosarul, apoi mi-a pus o întrebare despre copii.
Am scos imediat exemplarul necesar.
După câteva minute, actele au fost primite, iar eu am rămas cu dovada depunerii.
Când am ieșit, m-am oprit lângă intrare și mi-am scos telefonul.
De la Andrei aveam patru mesaje.
„Unde ești?”
„Trebuie neapărat să vorbim.”
„Mama mă sună. O să-i explic tot.”
Și ultimul:
„Să nu faci nimic la nervi.”
Am fotografiat documentul pe care era aplicată ștampila de primire și i l-am trimis.
Apoi am scris două cuvinte:
„Am făcut-o deja.”
A sunat după doar câteva secunde.
— Elena, vorbești serios?!
— Foarte serios.
— Chiar ai depus cererea de divorț?
— Da. Și am cerut și împărțirea bunurilor.
— Îți dai seama ce faci?!
— Acum, în sfârșit, îmi dau seama.
— Dar nici măcar nu am terminat discuția!
— Ieri te-am întrebat direct dacă vrei să păstrăm căsnicia.
— Și numai pentru că nu am putut să-ți răspund imediat ai hotărât să…
— Nu este vorba doar despre asta.
A început să vorbească din ce în ce mai repede.
— Atunci din cauza mamei? Elena, ești adultă! A spus niște prostii. I-am cerut deja să nu mai sune pe nimeni.
— După ce le-a anunțat tuturor că divorțăm?
— Ce importanță are când a făcut-o? Doar am discutat cu ea!
— Bine.
— Ce înseamnă „bine”?
— Înseamnă că, măcar în privința unui lucru, te-ai hotărât în cele din urmă.
Andrei a tăcut câteva clipe.
— Retrage cererea.
— Nu.
— Vorbim deseară despre toate.
— Vom discuta doar lucrurile care mai trebuie cu adevărat discutate.
— Ce vrei să spui?
— Ne vedem acasă.
Am încheiat apelul și am pus telefonul în geantă.
A încercat să mă sune din nou.
De data aceasta nu i-am mai răspuns.
La ora șapte, Andrei era acasă.
Și, bineînțeles, nu venise singur.
Doamna Doina îl însoțea.
Paltonul ei bej atârna în hol, iar ea stătea în mijlocul bucătăriei, cu geanta sprijinită pe braț.
Așa apărea mereu la noi.
De parcă ar fi trecut doar pentru câteva minute, deși de fiecare dată rămânea ore întregi.
— În sfârșit ai venit! a spus imediat ce am intrat. Poți să-mi explici ce ai făcut?
Mi-am scos liniștită pantofii.
Andrei era așezat la masa din bucătărie.
— Mama a venit să vorbim, a spus el.
— Am observat.
Soacra mea m-a urmat în bucătărie.
— Andrei mi-a spus că ai fugit astăzi la tribunal!
— Da. Am depus actele.
— Așa ai ales să procedezi?
— Dumneavoastră cum credeați că ar trebui să procedez?
— Pentru început, ar fi trebuit să vorbești cu soțul tău!
M-am uitat la Andrei.
El și-a frecat obosit rădăcina nasului.
— Mamă, hai să nu aruncăm vina…
— Ba da, vreau să înțeleg! Ieri era soția fiului meu, iar astăzi deja vrea să împartă bunurile!
— Ieri dumneavoastră le-ați spus tuturor că nu mai sunt soția fiului dumneavoastră.
Doamna Doina și-a ridicat bărbia.
— Am spus doar ceea ce se îndrepta de mult spre sfârșit.
— Iar astăzi chiar am ajuns acolo.
— Elena, a intervenit Andrei, să încetăm cu înțepăturile.
— Bine.
M-am așezat în fața lui.
— Despre ce voiai să discutăm?
El și-a privit mama.
Aceasta a rămas în picioare lângă el.
— Mai întâi vreau să înțeleg de ce ai cerut imediat și împărțirea proprietății.
— Pentru că divorțul nu înseamnă doar schimbarea statutului civil.
— Nu intenționez să te arunc în stradă.
— Ieri nu mi-ai spus asta.
— Ce legătură are discuția de ieri?!
Soacra mea și-a pus geanta pe pervaz.
— Are legătură pentru că apartamentul este al lui Andrei! Vrei divorț, foarte bine. Dar de ce pretinzi casa lui?
— Mamă, a încercat din nou Andrei să o oprească.