— De ce am ajunge la apartament?
Andrei și-a dat seama că spusese prea mult.
Dar era deja târziu.
— Pentru că mama sigur a adus vorba și despre asta.
— Desigur.
— Vezi?
— Și ce urmează?
Și-a strâns buzele nemulțumit.
— Elena, dacă într-o zi chiar divorțăm, nu vreau să pornim un război din cauza bunurilor.
— Crezi că eu vreau asta?
— Nu știu. După discuția aceea cu mama ai început să cauți acte.
L-am privit mai atent.
Deci observase.
— Ce acte?
— Documente despre apartamentul pe care l-ai avut înainte, extrase bancare. Ai făcut și niște copii.
— Și nu m-ai întrebat niciodată de ce?
— Am preferat să nu mă bag.
— Foarte caracteristic pentru tine.
— Iar începi!
Andrei s-a ridicat și a început să meargă între masă și ușă.
— Vreau să spun un singur lucru. Apartamentul este pe numele meu. Și mașina la fel. Dacă, într-o bună zi, chiar hotărâm să divorțăm, trebuie să ne înțelegem calm, fără scandal.
— Dacă se întâmplă ceva?
— Dacă ne despărțim până la urmă.
— Acum un minut nici nu știai dacă vrei divorțul. Iar acum vorbești deja despre împărțirea bunurilor.
— Pentru că mă forțezi să spun lucrurile astea!
— Nu, Andrei. Astăzi doar te ascult până la capăt, pentru prima dată.
S-a oprit.
— Ce vrei să spui?
M-am dus la birou și am scos dosarul albastru.
L-am așezat în fața lui.
Andrei a privit documentele cu neliniște.
— Ce este?
— Acte.
— Ce fel de acte?
— Contractul prin care am vândut vechiul meu apartament. Dovezile transferurilor bancare. Documentele pentru locuința în care stăm acum. Actele mașinii. Copii după ordinele de plată.
— De ce ai strâns toate astea?
— Îți amintești ce a spus mama ta acum cinci luni? Că, dacă divorțăm, nu voi avea dreptul la apartament?
— Ai umblat la acte atâta timp doar din cauza vorbelor ei?
— După discuția aceea am vrut să aflu ce drepturi am în realitate.
— Ai fost la un avocat?
— Da.
A tras scaunul și s-a așezat.
— Și nu mi-ai spus nimic!
— Când am încercat să discut despre afirmațiile mamei tale, mi-ai spus că mă leg de nimicuri.
— Pentru că ea spusese o prostie!
— Astăzi a repetat aceeași prostie în fața tuturor rudelor.
Andrei a tăcut o vreme.
Apoi a întrebat neîncrezător:
— Asta înseamnă că te pregăteai de mult pentru divorț?
— Nu.
Am deschis dosarul și am scos contractul prin care îmi vândusem vechea locuință.
— M-am asigurat din timp că, dacă va fi nevoie, voi avea dovezi. Sunt două lucruri complet diferite.
— Foarte convenabil.
— Da. Este convenabil să nu fii lipsit de apărare.
A zâmbit amar.
— Și ce ai de gând să faci acum? Mâine te duci să depui cererea?
M-am uitat cu atenție la el.
Cu puțin timp înainte îmi dorisem să aud câteva fraze simple.
Că nu vrea să divorțeze.
Că mama lui a făcut ceva de neacceptat.
Că va îndrepta singur situația.
Acum, însă, în fața mea stătea un bărbat mai preocupat de regulile unei eventuale împărțiri decât de salvarea căsniciei noastre.
Am închis dosarul.
— Transmite-i mamei tale că îi mulțumesc.
— Pentru ce, de data asta?
— Pentru că m-a ajutat să înțeleg totul.
— Elena, încetează cu teatrul.
— Nu fac niciun teatru.
— Atunci spune clar ce vrei să faci.
— Mâine vei afla.
Andrei a fluturat iritat din mână.
— E o copilărie.
A luat sacoșa din magazin și a început să pună cumpărăturile la loc.
L-am privit în tăcere, urmărindu-i gesturile obișnuite.
A pus laptele în suportul de pe ușa frigiderului.
Eu am așezat actele înapoi în dosar.
Și, undeva între aceste mișcări banale, dorința mea de a mai aștepta a dispărut cu totul.
Nu mai voiam să sper că, într-o zi, Andrei va hotărî singur cine contează mai mult pentru el și ce familie își dorește să păstreze.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Nu actele îmi dădeau însă neliniște.
Mă gândeam la viața noastră împreună.
La anii în care strânseserăm bani pentru locuința actuală.
La apartamentul meu mic, cumpărat înainte de nuntă, pe care îl vândusem pentru a contribui la noua casă.
La serile în care calculam fiecare sumă, făceam planuri și ne bucuram că, în sfârșit, ne vom muta într-un spațiu mai mare.
Atunci Andrei îmi spusese:
— Cel puțin de acum vom avea casa noastră, a amândurora.
Îl crezusem.
Nu mă gândeam la formulări juridice și nici la numele trecut pe un act.
Credeam, pur și simplu, ca o soție care se simțea parte dintr-o singură familie.
După discuția neplăcută cu soacra mea, cu cinci luni în urmă, strânsesem pentru prima dată toate documentele care fuseseră păstrate în locuri diferite.
Contractul vânzării vechiului meu apartament.
Extrasele bancare care arătau circulația banilor.
Actele locuinței actuale.
Documentele mașinii.
În plus, îmi făcusem o programare la un avocat.
Acesta analizase atent situația și îmi explicase ce dovezi ar putea fi necesare într-un litigiu patrimonial.
Nu-mi promisese nimeni că voi câștiga sigur.
Avocatul îmi spusese doar că modul în care fusese cumpărată proprietatea în timpul căsătoriei și proveniența banilor investiți trebuiau dovedite prin acte.
Amintirile soților nu sunt întotdeauna suficiente.
De aceea strânsesem totul cu grijă.
În acel moment nu intenționam să-mi destram familia.