— Oana mi-a spus că ați discutat și despre locuință.
— Am spus doar adevărul. Apartamentul este trecut pe numele lui Andrei. Fiul meu nu va rămâne fără casă.
— Am înțeles.
— Numai să nu te apuci, din răutate, de procese și împărțeli. Sunteți amândoi oameni maturi.
Mi-am plimbat încet degetul pe marginea telefonului.
Cu cinci luni în urmă, soacra mea rostise aproape aceleași cuvinte, stând la masa noastră din bucătărie.
„Dacă vă despărțiți vreodată, să ții minte: apartamentul este al lui Andrei.”
Atunci soțul meu mormăise nemulțumit:
„Mamă, ajunge.”
Mai târziu îl întrebasem de ce nu-i explicase mamei lui că locuința fusese cumpărată în timpul căsătoriei și că investiserăm amândoi bani.
Andrei ridicase doar din umeri.
„De ce te agăți mereu de fiecare cuvânt?”
După discuția aceea începusem să mă agăț.
Numai că nu de cuvinte.
Ci de acte.
— Vă mulțumesc, doamnă Doina.
— Pentru ce?
— Pentru că ați lămurit definitiv situația.
Am închis.
Apoi m-am dus la birou și am deschis sertarul de jos.
Acolo se afla un dosar albastru.
De cinci luni îl păstram exact în același loc.
Am deschis dosarul, am verificat primul document și l-am închis cu grijă.
Andrei urma să se întoarcă peste aproximativ o oră.
Până atunci trebuia să lămuresc un singur lucru.
Cine hotărâse, de fapt, că mariajul nostru se terminase: mama lui sau el?
Soțul meu a intrat în casă cu zece minute înainte de șapte.
A pus pe masa din bucătărie o sacoșă de la magazin și a scos un pachet mare de tablete pentru mașina de spălat vase.
— Am luat mai multe. Era reducere bună.
Stăteam în fața lui și îl priveam cum îndeasă bonul înapoi în sacoșă.
— Oana te felicită deja pentru divorț.
Andrei a încremenit.
— Care Oana?
— Verișoara ta.
A lăsat cutia încet pe masă.
— Mama?
— Chiar ea.
Pentru o clipă și-a închis ochii.
— Iar a început…
— Continuă. Sunt curioasă.
— Ce să continui? Mama s-a băgat din nou unde nu-i fierbe oala.
— Astăzi le-a sunat pe rude. Poate nu numai pe ele.
— Elena, de ce iei totul atât de în serios?
Am zâmbit fără veselie.
— Bine. Să nu luăm în serios. Sun-o.
— Pentru ce?
— Spune-i că noi nu am hotărât să divorțăm. Apoi sun-o pe Oana. Pe ceilalți să-i contacteze singură și să repare ce a spus.
Andrei și-a scos, în sfârșit, geaca, pe care până atunci o ținuse încă pe el, lângă masa din bucătărie.
— Vrei să-mi petrec toată seara la telefon din cauza vorbelor mamei?
— E suficient să-i dai un singur telefon.
— Mâine va uita toată lumea.
— Ciudat. Astăzi nimeni nu pare să fi uitat.
S-a apropiat de frigider, l-a deschis și s-a uitat înăuntru.
Nu a luat nimic.
— Iar faci o problemă din nimic.
— Andrei, mama ta le-a spus tuturor că ai decis să divorțezi de mine.
— Am auzit foarte bine.
— A inventat totul singură?
A închis frigiderul.
— Nu chiar.
După aceste cuvinte m-am ridicat.
— Atunci explică-mi.
— Săptămâna trecută am trecut pe la mama.
— Știu.
— Am stat puțin de vorbă.
— Până aici nu e nimic neobișnuit.
— I-am spus că, în ultima vreme, ne certăm des.
— Și?
Andrei și-a frecat bărbia.
— I-am spus că uneori mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să ne despărțim.
L-am privit în tăcere câteva secunde.
Așadar, așa se întâmplase.
Nu exista nicio hotărâre oficială.
Nicio cerere depusă.
Nicio discuție serioasă între soți.
Andrei se plânsese mamei lui.
Iar ea transformase o îndoială într-un verdict.
— Chiar vrei să divorțezi? l-am întrebat.
Și-a ferit privirea.
— Nu știu.
— Bine. Atunci răspunde-mi la altceva. Vrei să păstrăm familia asta?
— Elena, de ce ai nevoie neapărat de un răspuns categoric? La tine totul este ori da, ori nu.
— Când este vorba despre căsnicie, uneori claritatea nu este un moft.
— M-am săturat de discuțiile astea.
— Dar despre divorț vorbim pentru prima dată.
— Nu mă refer doar la divorț! M-am săturat de toate. Ne certăm mereu din cauza mamei, a apartamentului, a unor cuvinte. Mereu trebuie să aleg de partea cui sunt!
M-am sprijinit cu palmele de spătarul scaunului.
— Când mama ta anunță pe toată lumea că divorțezi, alegerea este simplă. Ori îi explici că nu are dreptul să hotărască în locul unui cuplu, ori încerci să mă convingi pe mine că nu s-a întâmplat nimic grav.
— Ți-am spus că s-a băgat unde nu trebuia!
— Mi-ai spus mie.
— Cui altcuiva trebuia să-i spun?
— Mamei tale.
Andrei s-a întors cu spatele.
— O să vorbesc cu ea mai târziu.
În cei cincisprezece ani de căsnicie auzisem promisiunea aceasta de nenumărate ori.
Mai târziu avea să-i spună mamei să ne anunțe înainte să vină.
Mai târziu avea să-i explice că nu era normal să mute lucrurile din bucătăria noastră fără să întrebe.
Mai târziu avea să-i spună că locul în care mergem în concediu îl alegem noi.
Fiecare „mai târziu” era împins până la următorul conflict.
— Nu, Andrei. Acum.
— Nu începe.
— Eu nu am început nimic.
În cele din urmă s-a așezat la masă.
— Bine, să spunem că mama a întrecut măsura. O să vorbesc cu ea. Dar nici tu nu trebuia să transformi totul într-o catastrofă.
— Ce anume transform?
— Ai sunat-o, ai făcut o anchetă. Acum, probabil, o să ajungem să discutăm și despre apartament.