Rudele au aflat înaintea mea că soțul meu voia să divorțeze. Mai rămânea o singură întrebare: soacra mea născocise singură toată povestea sau Andrei era atât de obișnuit să-i asculte ordinele, încât îi lăsase mamei lui dreptul de a hotărî în locul familiei noastre?
Telefonul a sunat în jurul orei cinci după-amiaza.
Tocmai îmi încheiasem programul și strângeam actele de pe birou când pe ecran a apărut numele Oanei.
Oana era verișoara lui Andrei. Ne înțelegeam bine, însă nu ne sunam aproape niciodată fără un motiv anume.
— Elena, nici nu știu cum să te întreb… a început ea cu ezitare. Te rog doar să nu crezi că mă bag în treburile voastre.
Am lăsat tastatura deoparte.
— Oana, spune direct.
— Voi doi chiar v-ați hotărât să divorțați?
Pentru o clipă am avut impresia că nu auzisem bine.
— Ce ai spus?
— Doamna Doina i-a sunat astăzi pe toți. A povestit că între voi totul este deja decis. Că Andrei, în sfârșit, a depus cererea de divorț.
Privirea mi s-a dus involuntar spre dormitor.
Dimineață, soțul meu plecase la serviciu cu puțin înaintea mea.
Înainte să iasă pe ușă, mă întrebase dacă trebuie să cumpere seara tablete pentru mașina de spălat vase.
Ciudat era că despre divorț nu pomenise nimic.
— Oana, am întrebat calm, când a apucat Andrei să-mi dea și mie această veste minunată?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
— Deci tu nu știai nimic?
— Acum știu. Datorită ție.
— Doamne, Elena, iartă-mă! Eram convinsă că ați vorbit deja.
— Ce altceva a mai spus doamna Doina?
— Nu cred că mare lucru…
După asemenea cuvinte apar, de regulă, cele mai interesante amănunte.
— Oana, nu ascunde nimic.
A oftat greu.
— A zis că Andrei te-a suportat foarte mult timp. Că, în sfârșit, va putea trăi liniștit. Și că apartamentul este pe numele lui, așa că el nu va avea probleme cu locuința. Tocmai de aceea te-am sunat. Totul mi s-a părut prea ciudat.
Dintr-odată, holul nostru mi-a apărut în fața ochilor cu o claritate dureroasă.
Dulapul mare ales împreună, după săptămâni întregi de căutări.
Raftul lui Andrei, mereu plin de mănuși, chei și tot felul de mărunțișuri.
Dunga întunecată lăsată pe tapet de roata bicicletei, pe care soțul meu promitea de doi ani că o va acoperi.
Și, potrivit celor spuse de mama lui, tot acel apartament îi aparținea numai lui.
— Îți mulțumesc că m-ai anunțat, Oana.
— Elena, chiar nu am vrut să te rănesc…
— Ai făcut bine că m-ai sunat. Nu-ți face griji.
După ce am încheiat convorbirea, am rămas nemișcată câteva minute, cu telefonul strâns în palmă.
Apoi am deschis aplicația de mesagerie.
Acolo mă aștepta deja un mesaj de la soția unuia dintre prietenii lui Andrei:
„Elena, ține-te tare. Dacă ai nevoie de orice ajutor, sună-mă.”
Nu i-am răspuns.
Am format, în schimb, numărul soacrei mele.
Doamna Doina a răspuns aproape imediat.
— Da, Elena?
Vocea ei suna neobișnuit de veselă.
— Doamnă Doina, astăzi i-ați sunat pe membrii familiei?
— Da, i-am sunat. Și ce-i cu asta?
— Le-ați spus că eu și Andrei divorțăm?
A făcut o pauză scurtă.
— Bineînțeles. De ce să ascundem ceva evident?
— De cine să ascundem?
— De oameni, evident. Mai devreme sau mai târziu tot aveau să afle.
M-am întors spre fereastră, dar imediat mi-am ferit privirea.
Pe peretele din față era fotografia noastră de nuntă, într-o ramă mică de lemn.
În imagine, eu și Andrei zâmbeam fără să bănuim unde aveam să ajungem într-o zi.
— Doamnă Doina, eu și soțul meu nu am discutat niciodată despre divorț.
— Atunci era timpul să discutați.
— Andrei v-a rugat să le spuneți tuturor că ne despărțim?
— Dumnezeule, Elena, de ce mă iei la întrebări? Fiul meu mi-a spus tot.
— Ce anume?
— Că s-a săturat de certurile voastre. Că nu se mai simte bine acasă. Că vă contraziceți mereu. Chiar crezi că un bărbat s-ar plânge mamei lui timp de cincisprezece ani fără niciun motiv?
Andrei nu se plânsese cincisprezece ani.
Însă, după cum se părea, ultimele cinci luni fuseseră mult mai pline de evenimente decât îmi imaginasem.
— Deci nu v-a spus că a luat hotărârea definitivă de a divorța?
— Ce importanță are în ce fel își exprimă un om gândurile?
— Pentru mine are foarte multă importanță.
Soacra mea a oftat iritat.
— Eu doar am vrut să lămuresc lucrurile. Uneori unui om îi lipsește curajul să facă singur pasul necesar. Mai ales lui Andrei. Știi foarte bine ce fel de fire are.
Da, îi cunoșteam caracterul. După cincisprezece ani de căsnicie, îl știam aproape pe de rost.
— Așa că ați făcut dumneavoastră pasul în locul lui?
— Nu am hotărât nimic pentru el! Le-am spus doar rudelor că fiul meu divorțează de tine.
A rostit-o atât de firesc, de parcă ar fi anunțat schimbarea furnizorului de telefonie.
— Ești încă tânără, Elena. Îți vei găsi alt bărbat. Nu aveți copii, nu vă mai leagă nimic. De ce să continuați să vă chinuiți?
Aveam patruzeci și șapte de ani.
Totuși, la șaptezeci și unu de ani, probabil că orice persoană mai tânără pare încă plină de timp și posibilități.
— Și apartamentul? am întrebat.
Vocea ei s-a schimbat imediat.
— Ce-i cu apartamentul?