Dorin se îndreptă brusc pe canapea.
— Mamă, unde duci carnea? Pune-o la loc! Miroase extraordinar!
Valentina nu-i răspunse.
Așeză tava pe o placă groasă de lemn, o acoperi cu capacul greu ca să nu se răcească și se întoarse liniștită în cameră.
Pe chipul ei nu se vedea nimic neobișnuit. Părea la fel de calmă ca atunci când ștergea praful sau punea vasele curate în dulap.
Ajunsă lângă masă, luă platoul mare cu plăcinte.
Îl duse în bucătărie.
Apoi ridică rulourile de vinete.
După ele, farfuria cu pastramă de casă.
La urmă veni rândul salatierei de cristal, cea pe care musafirii o criticaseră cu atâta înverșunare.
Unul câte unul, toate felurile dispărură de pe masa festivă și ajunseră pe blatul din bucătărie.
În liniștea care se lăsase, se auzea până și bâzâitul continuu al frigiderului.
Rodica fu prima care înțelese.
— Valentina, ți-ai pierdut mințile la bătrânețe? țipă ea, renunțând instantaneu la tonul superior de mai devreme. Ce spectacol este acesta? Stăm la masa aniversară!
Valentina o privi fără grabă.
— Acum câteva minute ați spus singuri că masa este sărăcăcioasă. De ce să hrănesc niște musafiri respectabili cu mâncare proastă și să vă îmbolnăvesc cu colesterol? Peștele vă amintește de hrana pentru pisici, salata e înecată în maioneză, șervețelele sunt ieftine. Nu mai suferiți. Nimeni nu vă obligă să mâncați aici.
Calmul din vocea ei avu un efect mai puternic decât ar fi avut orice țipăt.
Rodica rămase fără cuvinte pentru câteva clipe.
Dorin sări însă în picioare.
Pe fața lui apărură pete roșii.
— Mamă, termină cu circul ăsta! Mi-e rușine cu tine în fața socrului și a soacrei! Pune mâncarea înapoi. Toți suntem flămânzi! Te porți ca o isterică!
Valentina își privi fiul atent, de parcă îl vedea pentru întâia oară din afară.
În fața ei se afla un bărbat adult, lat în umeri, cu o cămașă bine călcată — cămașă cumpărată cândva tot de mama lui. Era îngrijit, sătul și sigur pe el. Și totuși nu era în stare să arate nici măcar un dram de respect femeii care, vreme de zeci de ani, fusese gata să-i dea și ultima bucată de pâine.
— De altceva trebuia să-ți fie rușine, fiule, răspunse Valentina la fel de liniștit. De faptul că stai în casa mea și asculți cum mama ta este umilită pentru mâncarea pe care a pregătit-o două zile și a plătit-o din banii ei. Dar dacă masa mea te face de râs în fața familiei, ia-ți soția, socrii și du-i la un restaurant bun. Acolo unde Rodica voia să ajungă de la început. O să primiți și rucola, și creveți regali, iar șervețelele vor fi din pânză, apretate și călcate.
Adelina își strânse mâinile.
— Ne dai afară? Chiar de aniversarea noastră? Noi am venit la tine cu sufletul deschis! Voiam să stăm normal, ca o familie!
Valentina merse până la ușa de la intrare și o deschise larg.
— Ați venit să mâncați gratis și, în același timp, să-mi explicați din nou ce gospodină proastă sunt. De cinci ani se repetă aceeași poveste. Astăzi se termină. Nu mai există nicio sărbătoare. Încălțați-vă.
Rodica se ridică brusc.
Respira greu de furie, iar eșarfa înflorată îi alunecase într-o parte.
În hol începu să-și tragă nervoasă pantofii de piele întoarsă.
— Să nu mai pun piciorul în apartamentul ăsta! șuieră ea. Needucată! Noi am venit cu intenții bune, iar ea ne scoate ochii pentru o bucată de carne! N-are nici educație, nici rușine. A fost țărancă și țărancă a rămas! Haide, Viorel. Într-adevăr, n-avem ce căuta aici!
Viorel îi aruncă Valentinei o privire vinovată și oftă încet. Nu îndrăzni să se certe cu soția și o urmă în tăcere.
Adelina își închise geanta cu un clic demonstrativ și ieși pe palier fără să mai privească spre soacră.
Ultimul rămase lângă ușă Dorin.
Se uita la mama lui cu o furie nedisimulată.
— Rămâi singură cu oalele tale, atunci, spuse printre dinți. O să ajungi tu să mă suni și să-ți ceri scuze. Eu nu voi răspunde. Mi-ai stricat toată aniversarea în fața oamenilor. Nu o să uit asta niciodată.
Valentina îi răspunse fără să ridice glasul:
— Când ieși, închide ușa.
După ce fiul trecu pragul, ea închise ușa și răsuci cheia în broască.
În liniștea holului, clicul uscat al încuietorii se auzi deosebit de puternic.
Valentina se sprijini cu spatele de ușă și își închise ochii pentru câteva clipe.
Era convinsă că mâinile aveau să-i tremure, că va începe să plângă sau că vinovăția familiară, care apărea după fiecare conflict de familie, avea să se întoarcă.
Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea.
Dimpotrivă, simțea cum i se ușurează sufletul.
Avea impresia că, în sfârșit, își lepădase de pe umeri un sac greu, plin cu nisip ud, pe care îl purtase ani întregi pe un drum fără sfârșit.
Se întoarse în bucătărie.
Sub capac, pe plită, se afla tava cu carnea fragedă. În aer rămăsese aroma caldă de porc copt, usturoi și mirodenii.
Valentina deschise vitrina și scoase farfuria ei preferată, din porțelan alb cu o margine fină, aurie.
Păstrase vasul pentru ocazii cu adevărat importante. Rareori îl punea chiar și pentru musafiri, temându-se că cineva l-ar putea sparge.
Se pare că ziua aceea era, într-adevăr, una specială.