După un minut, Vlad a dat buzna în dormitor.
Eu împachetam haine.
Ale mele.
Puținele lucruri pe care reușisem să le cumpăr înainte ca afacerea noastră „de familie” să apară.
— Ce pui la cale, nenorocito? m-a întrebat, apucându-mă brutal de braț, deasupra cotului.
Durerea m-a făcut să scot un strigăt involuntar.
A doua zi urma, fără îndoială, să am o vânătaie mare acolo.
— Ce transferuri? Ce bani? Tu nu ești nimeni aici! Un loc gol! Praful de pe pantofii mei, ai înțeles?
Mi-am ridicat ochii spre el și am încercat să-mi dau chipului o expresie cât mai speriată.
Am făcut chiar și ochii să mi se umple de lacrimi.
— Vlad, este doar avansul pentru apartamentul pe care l-am închiriat… Am hotărât să plec singură. Nu vreau să rămân aici și să vă privesc cum… Ei bine… Vineri, la ora șase fix, curierul va aduce actele. Îmi iau pașaportul și plec. Nu mă veți mai vedea niciodată aici. Promit.
Mi-a dat drumul și, cu o expresie de parcă atinsese ceva murdar, și-a șters palma de pantaloni.
— Așa trebuia să faci de la început. Măcar o dată te-ai comportat ca un adult normal. Strânge-ți cârpele și dispari.
Vineri.
17:50.
Vlad și Lavinia stăteau relaxați pe canapea, cu pahare de vin scump în mâini.
Discutau deja fără să se mai ascundă despre cum aveau să-mi arunce patul după plecare și să transforme camera într-un dressing încăpător pentru numeroasele ținute ale Laviniei.
Venise și Ana Popescu.
Firește, numai ca să se asigure că nu luam cu mine nimic „în plus”.
De pildă, lingurițele de argint ale familiei.
Exact la ora 18:00, în fața porții opri o mașină neagră.
Din ea coborî un bărbat îmbrăcat într-un costum sobru și scump.
Ținea în mâini o mapă masivă din piele.
— În sfârșit a venit curierul tău, spuse Vlad cu lene, fără să se ridice de pe canapea. Hai, dă-ne hârtiile. Semnăm totul și ești liberă, Dăruța. Poți zbura oriunde vrei.
Numai că bărbatul nu era deloc curier.
Se îndreptă calm spre masă, deschise mapa și așeză în fața lui Vlad mai multe documente ștampilate. Alături puse un extras oficial din registru.
— Bună seara. Numele meu este Mihai Ionescu și reprezint grupul de investiții „Orizont”. Domnule Vlad Popescu, vă informez oficial că dreptul de proprietate asupra acestui imobil, precum și șaptezeci la sută din participația la rețeaua dumneavoastră de brutării au fost transferate unui alt proprietar.
Vlad se înecă cu vinul.
Stropi roșii îi săriră pe cămașa albă.
În doar câteva secunde, fața soțului meu deveni cenușie, de parcă tot sângele i s-ar fi scurs din trup.
— Ce proprietate?! Ce tot spuneți? Este o greșeală! Casa îi aparține mamei mele! Mamă, explică-i!
Ana Popescu păli brusc.
Bărbia începu să-i tremure.
— Vlad… eu… Îți amintești luna martie? Atunci mi-ai cerut să semnez niște acte pentru extinderea brutăriilor… Ai spus că nu e nimic important, doar o formalitate… Ca banca să vă acorde creditul cu dobândă bună…
Avocatul își împinse liniștit ochelarii pe nas.
— Mă tem că nu a fost deloc o formalitate, doamnă Popescu. Ați semnat un contract de garanție, garantat prin ipotecarea bunurilor. Fiul dumneavoastră a acumulat întârzieri considerabile la plată. În plus, au fost descoperite transferuri ale fondurilor de rulment ale companiei către conturile sale personale. Ulterior, datoria a fost cumpărată de clienta mea, doamna Daria Marin. Astăzi, la ora șaptesprezece, procedura de executare a fost încheiată.
În încăpere se lăsă o tăcere deplină.
Era atât de adâncă, încât se auzea cum Lavinia, într-un colț, încerca cu degetele tremurânde să-și închidă valiza.
Aceeași valiză pe care, în tot timpul petrecut acolo, nu o despachetase niciodată complet.
Se pare că intuiția feminină îi șoptise totuși ceva.
— Și ce înseamnă asta? întrebă „musafira”, retrăgându-se încet spre ușă.
— Înseamnă, Lavinia, am spus făcând un pas către ea, că poți să-l iei liniștită pe acest om de afaceri atât de promițător. Împreună cu toate datoriile lui. Iar dacă vrei, o poți lua și pe mama lui.
Vlad, apropo, nici măcar nu ți-ai dat seama că Lavinia îl cunoștea de mult pe avocatul meu, nu-i așa?
Eu am aranjat ca ea să ajungă lângă tine la forumul acela.
Aveam nevoie să te relaxezi.
Să crezi că ai redevenit tânărul fermecător, irezistibil și prosper căruia i se permite orice.
Să-ți pierzi complet interesul pentru afaceri și să nu mai verifici actele.
Tu ai adus-o singur pe Lavinia aici.
Tu i-ai permis să intre liber în biroul tău.
Iar ea a fotografiat și a copiat pentru mine documentele originale la care înainte nu puteam ajunge.
Lavinia își îndreptă spatele, își netezi fusta și, deodată, îmi zâmbi vesel.
— Daria, restul banilor, așa cum am stabilit? Eu trebuie să plec. Mașina mă așteaptă în apropiere.
— I-am trimis deja, Lavi. Mulțumesc. Te-ai descurcat excelent. Și îți mulțumesc în mod special pentru fotografiile în care tu și Vlad vă îmbrățișați atât de tandru. Au fost foarte utile când a trebuit să-i conving pe investitori că nu mai poate fi considerat un partener de afaceri de încredere.
Vlad se uita când la mine, când la Lavinia.