Gura i se deschidea și se închidea la loc, de parcă își uitase brusc cuvintele.
În câteva minute, lumea pe care o credea de nezdruncinat se prăbușise sub ochii lui.
Brutăriile.
Casa.
Banii.
Senzația că avea putere asupra tuturor.
Totul dispăruse.
Rămăseseră doar mama lui uluită și înțelegerea dureroasă că fusese învins de femeia pe care el însuși o numise mobilă.
— Tu… Dar ai fost de acord să locuiască aici! reuși el să răcnească, strângând cu disperare marginea mesei.
— Și acum nu am nimic împotrivă, Vlăduț. Puteți locui aici cât vreți.
Doar că mâine dimineață sosesc noii chiriași.
Am închiriat deja casa, pentru câteva zile, unei firme care intenționează să organizeze aici o petrecere mare.
Așa că aveți cam zece minute ca să luați strictul necesar și să eliberați locuința.
Să nu-ți uiți mama.
Am impresia că i s-ar potrivi de minune un apartament mic undeva la marginea orașului.
Am ieșit pe verandă.
După câteva minute, Vlad a apărut la poartă.
În mâini ținea chiar valiza Laviniei, pe care ea, în graba ei, o lăsase în urmă.
L-am privit fără grabă cum încerca nervos să îndese lucrurile în portbagajul mașinii sale vechi.
Pentru prima dată în cei zece ani de căsnicie, nu mai simțeam nici cea mai mică urmă de milă pentru el.
Nici măcar o picătură.
Doar un dezgust rece și liniștit.
Nu mai eram o piesă de mobilier convenabilă, pe care cineva o putea muta dintr-un loc în altul după bunul plac.
În seara aceea am scos, în sfârșit, din viața mea tot gunoiul vechi și putrezit care ocupase prea mult timp un loc ce nu-i aparținuse niciodată.