— Până la urmă ai trecut apartamentul pe numele Cristinei? Cum spuneai că vei face astă-toamnă?
— L-am trecut. Am făcut contractul de donație încă din noiembrie. Nu i-am spus nimănui. Și tu să taci. E bunul meu, îl dau cui vreau.
Farfuria i-a scăpat Ioanei din mână.
A căzut moale în lighean.
Nici măcar nu s-a spart.
Noiembrie.
Noiembrie trecut.
Atunci Andrei lucrase în fiecare weekend, pentru că Mariana spusese că trebuia schimbată ușa de la intrare.
„Fac asta pentru voi. Să fie mai sigur.”
Apoi venise decembrie.
Ianuarie.
Februarie.
Plicul ascuns după serviciul de masă.
Caietul dictando.
„Doar pentru voi renovez.”
Ioana s-a întors.
În ușă stătea Andrei, cu stropitoarea în mână.
Auzise și el.
Fața îi era albă.
Ioana și-a șters mâinile cu prosopul și a ieșit în curte.
Andrei a urmat-o.
— Bună ziua, tanti Doina, a spus Ioana, apărând dintre tufele de coacăze.
Vecina s-a înroșit pe loc.
Și-a aranjat basmaua.
— Vai, Ioana… Venisem să iau niște semințe de gălbenele.
— Nu-i nimic. De fapt, ne-ați ajutat.
Ioana s-a uitat spre soacră.
— Mariana, am înțeles bine? Noi am plătit timp de cinci ani pentru renovarea unui apartament care, din noiembrie, îi aparține deja Cristinei?
Mariana a părut tulburată.
Doar pentru o secundă.
— N-aveai ce să asculți pe la gard! Apartamentul este al meu și eu hotărăsc cui îl las. V-am suportat cinci ani și v-am oferit un acoperiș deasupra capului.
Andrei a pus încet stropitoarea pe pământ.
Mai târziu, Ioana avea să-și amintească mereu clipa aceea.
Atunci își văzuse soțul pentru prima dată nu ca pe fiul Marianei.
Ci ca pe un bărbat matur.
Obosit.
Și profund dezamăgit.
— Mamă, spune-mi tu. Chiar ai donat apartamentul Cristinei?
— Da, l-am donat! Ea este aproape ca o fiică pentru mine. Măcar ea sună și mă întreabă cum mă simt!
— Și eu te sun, mamă. Eu chiar locuiesc cu tine. În fiecare dimineață te întreb cum ai dormit.
— Nu e același lucru!
— Bine. Nu voi compara.
A tăcut câteva clipe.
Apoi a întrebat:
— Atunci explică-mi ceva. De ce ne-ai luat bani în fiecare lună? Spuneai că investim în viitorul nostru. Eu și Ioana am renunțat la multe. I-am cumpărat Dariei ghete la reducere, pentru că „trebuie să punem banii în plic”.
— Pe voi am cheltuit banii aceia! Pe mâncare, pe lumină!
— Mâncarea o cumpăram noi. Și facturile le plăteam tot noi. Am toate chitanțele în telefon.
Andrei și-a privit mama.
— Asta înseamnă că ne-ai luat bani doar pentru faptul că eram familia ta.
— Să nu vorbești așa cu mine! Eu te-am crescut singură cât timp tatăl tău muncea în străinătate!
Ioana l-a prins pe Andrei de braț.
Degetele lui tremurau.
Și, în mod ciudat, ea nu mai simțea furie.
Doar ușurare.
Ca și cum cineva îi luase de pe umeri un sac greu, cu care se obișnuise atât de mult încât nu-i mai simțea greutatea.
— Știți ceva, Mariana, a spus Ioana încet. Ne-ați făcut astăzi un mare bine.
Soacra a privit-o neîncrezătoare.
— Cu ce v-am mai ajutat?
— Cinci ani ne-am simțit vinovați. Pentru o cană pusă pe raftul greșit. Pentru o jucărie uitată pe covor. Pentru că ne doream ceva. Pentru că păream mereu nerecunoscători. Acum, sentimentul acesta a dispărut.
Ioana a privit-o direct în ochi.
— Nu vă datorăm nimic. Și nici dumneavoastră nu ne mai datorați nimic. Poate că, într-o zi, vom putea fi pur și simplu o familie. Dacă veți dori vreodată.
Mariana și-a acoperit fața cu palmele.
— Plecați de aici! Amândoi! Să nu vă mai văd!
Ioana a dat din cap.
— Vom pleca. Aveți grijă de dumneavoastră.
Și-au strâns lucrurile în zece minute.
Ion a adus-o pe Daria și a așezat-o singur în scaunul de copil.
S-a chinuit mult cu centurile, încurcând cataramele.
Apoi a deschis portbagajul mașinii lui vechi și a scos o sacoșă mare cu mere și un borcan de trei litri cu miere.
— Luați-le, a spus el, privind spre râu. Și nu vă supărați pe ea. Toată viața s-a temut că va fi părăsită. Iar de frica asta i-a îndepărtat chiar pe toți.
Andrei și-a îmbrățișat tatăl atât de strâns, încât bătrânul a tușit.
— Tată, nu suntem supărați. Vino la noi oricând. Fără să suni înainte.
— Vin. Când se termină mierea, vin imediat.
Mașina ajunsese deja pe drumul de pământ când Daria și-a dus brusc mâinile la gură.
— Vai! Ancuța! Am lăsat-o pe bancă, lângă bunica!
Andrei a încetinit.
— Ne întoarcem?
Ioana s-a uitat în oglinda retrovizoare.
Mariana stătea la poartă.
Nu le făcea cu mâna.
Nu îi privea plecând.
Doar rămăsese nemișcată printre florile ei perfect aliniate, cu brațele lăsate pe lângă corp.
Ioana era gata să spună:
— Hai să ne întoarcem.
Dar Daria a vorbit prima.
— Nu, tată. Las-o pe Ancuța la bunica. O să fie singură acum. S-ar plictisi.
În mașină s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât se auzea o viespe lovindu-se de geam.
Andrei n-a pornit câteva secunde.
Apoi și-a șters repede ochii cu mâneca și a mers mai departe.
Au primit cheile noului apartament după trei săptămâni.
O singură cameră.
O bucătărie mică, în care doi adulți abia puteau trece unul pe lângă celălalt.
Dar aveau un balcon mare, închis cu geamuri, de unde se vedeau plopii.