Avea roșiile, tufele de crizanteme și vecina ei, Doina, cu care putea discuta ore întregi despre ale cui castraveți erau mai roditori.
Vineri seara, Ioana a copt o plăcintă cu prune.
Socrului ei, Ion, îi plăcea exact așa — puțin acrișoară și cu marginea rumenită.
Dimineața, Daria se învârtea pe lângă mașină cu păpușa Ancuța în brațe.
Păpușa fusese primită de la bunica Maria.
Avea pe cap o căciuliță galbenă, tricotată cu mâna de bunică într-o singură seară.
— Mamă, noi nu o să deranjăm acolo? a întrebat Daria pe neașteptate.
— Pe cine?
— Pe bunica Mariana. Ieri i-a spus la telefon mătușii Cristina că musafirii trebuie să știe când să se oprească.
Ioana s-a aplecat și i-a îndreptat elasticul din părul prins în coadă.
— Noi nu suntem musafiri. Și mergem cu o veste bună.
Daria a privit-o cu atenție.
— Veștile bune nu deranjează?
— N-ar trebui.
Augustul era cald și uscat.
Deasupra Oltului plutea o ceață subțire, iar aerul mirosea a iarbă cosită și a mere căzute.
Mariana lega florile de lângă poartă.
Când a văzut mașina, s-a îndreptat și, în loc să salute, a spus imediat:
— De ce copilul e doar în tricou? Dinspre apă vine frigul, iar tu o ții dezbrăcată.
Andrei s-a apropiat și și-a sărutat mama pe obraz.
— Mamă, sunt douăzeci și șase de grade.
— Acum. Și diseară cât vor fi?
Privirea i s-a mutat spre plăcinta din mâinile Ioanei.
— Ai ars marginea.
— Lui tata Ion îi place rumenită, a răspuns Ioana calm.
În clipa aceea, Ion a ieșit din spatele serei.
S-a șters pe mâini de pantaloni și a zâmbit larg.
— Au venit ajutoarele! Daria, vino la mine. Zmeura a mai rodit o dată. E atât de dulce, nici n-o să crezi. Îți dau un coșuleț și culegi singură.
Daria s-a uitat mai întâi la mama ei.
Fără să spună nimic.
Ca și cum i-ar fi cerut voie.
Ioana a dat din cap.
Fetița a fugit imediat spre bunicul ei.
Nu pe vârfuri.
Lângă el, la țară, alerga ca orice copil.
Au luat prânzul pe verandă.
Au vorbit despre gândacii din cartofi, despre trandafirul Doinei, care înflorise pentru a treia oară în vara aceea, și despre cât se scumpise apa.
Andrei aproape că nu mânca.
Ioana vedea cum mototolea șervețelul în pumn.
În cele din urmă, Mariana a turnat ceaiul.
Andrei și-a împins ceașca.
— Mamă, tată, vrem să vă spunem ceva. Părinții Ioanei au vândut casa și ne-au dat bani. Ne cumpărăm un apartament cu o cameră. Peste o lună ne mutăm.
Ceașca din mâinile Marianei a rămas nemișcată.
A așezat-o încet pe farfurioară. Nici măcar nu s-a auzit clinchetul.
— Vă cumpărați, a repetat ea. Deja vă cumpărați. Adică nu întrebați, nu vă sfătuiți cu noi. Pur și simplu ne puneți în fața faptului împlinit.
— Mamă, suntem adulți.
Mariana a râs scurt.
— Adulți? Tu, Andrei, nu poți alege un bec fără mine, iar acum, dintr-odată, cumperi apartament?
S-a întors brusc spre Ioana.
— A fost ideea ei?
— Mariana, este decizia noastră, a spus Ioana egal. Vă suntem recunoscători pentru acești cinci ani. Cu adevărat. Dar fiecare familie are nevoie de propriul spațiu.
— Propriul spațiu! Ce este casa mea, un grajd? V-am primit când nu aveați nimic! Pe tine te-am învățat să gătești, pentru că făceai ciorba ca o studentă nepricepută. Acum părinții tăi v-au dat niște bani și te crezi deja stăpână!
Andrei a ridicat capul.
— Mamă, nu vorbi despre părinții ei.
— Dar ce am spus?
— Ei ne-au dat aproape tot ce aveau.
— Iar eu ce v-am dat? Apartamentul nu ți-am promis mereu că va rămâne al tău?
— Ai promis, a încuviințat Andrei. Dar eu nu vreau să mai aștept încă douăzeci de ani până când va fi al meu. Vreau ca Daria să crească acum într-o casă a ei.
Ion tăcuse până atunci.
S-a ridicat liniștit, a intrat în casă și s-a întors după un minut cu un coșuleț.
— Daria, mergem la tanti Doina. Pisica ei a fătat. Îți arăt un pui roșcat, e cel mai mic dintre toți.
Trăise patruzeci de ani lângă soția lui.
Știa că, atunci când Mariana începea să se înfurie, vorbele nu mai reparau nimic.
Trebuia doar să îndepărteze copilul.
— Te-am crescut ca să-mi întorci spatele, a continuat Mariana, vorbind aproape singură. Acum străinii sunt mai importanți decât mama ta.
Ioana a strâns farfuriile murdare și le-a dus în bucătăria de vară.
Nu voia să se certe.
În cinci ani învățase un lucru simplu.
O supărare folosită ca o cheie pentru a deschide vinovăția altuia nu ascultă explicații.
Vrea să afle un singur lucru: mai continui să te supui?
Au trecut aproape patruzeci de minute.
Ioana spăla vasele când a auzit voci lângă gard.
Fereastra bucătăriei de vară dădea spre tufele de coacăze, iar dincolo de ele începea curtea Doinei.
— …un apartament cu o cameră, îți imaginezi, Doina? Se vor înghesui toți trei ca sardinele într-o conservă, se plângea Mariana. Ea l-a întors împotriva mea. Singur, el nu s-ar fi gândit niciodată la așa ceva.
— Mariana, dar tu ai spus ani de zile că apartamentul va fi al lui Andrei, a remarcat vecina liniștit. Pe asta s-au bazat.
— Și dacă am spus? Cristina, fata Lidiei, îmi este mai apropiată decât ei. Ea vine în fiecare duminică. Îmi aduce câte o prăjitură, îmi măsoară tensiunea. Ăștia locuiesc cu mine și nu au o vorbă bună.