— Îmi pasă că m-ai mințit. Femeia care te-a ajutat să faci asta nu mai contează pentru mine.
Ioana se întoarse în liniște în cameră.
Radu își luă sacoul.
— În noaptea asta dorm în altă parte.
— Bine.
— Mâine vin după lucruri.
— Anunță-mă înainte.
Ajuns la ușă, se întoarse.
— Mașina tot o iau.
Mirela îl privi calm.
— Încearcă.
Ușa se trânti.
Ioana apăru aproape imediat.
— Mătușă Mirela…
— Sunt bine.
— Nu ești.
Mirela zâmbi brusc.
— Nu. Desigur că nu sunt.
Abia atunci începu să-i tremure mâinile.
Se așeză, iar Ioana veni și o îmbrățișă.
Mirela nu plângea.
Nu putea.
În mintea ei se repeta aceeași întrebare:
„De cât timp locuia lângă mine, în timp ce își pregătea viitorul alături de altcineva?”
Răspunsul avea să vină în aceeași noapte.
La ora trei dimineața, Mirela se trezi auzind un clic metalic.
Ieși pe hol.
Ușa apartamentului era deschisă, iar Radu stătea lângă televizor. Pe podea se afla o șurubelniță.
— Ce faci?
El tresări.
— Îmi iau lucrurile.
— La trei dimineața?
— Ca să nu facem spectacol ziua.
— Câtă noblețe.
— Mirela, televizorul este al meu.
— De ce?
— Eu l-am ales.
Pentru câteva secunde, Mirela nici nu înțelese că vorbea serios.
— Radu, alegerea unui televizor și plata lui sunt două lucruri diferite.
— Eram căsătoriți!
— Eram.
El aruncă nervos șurubelnița pe comodă.
În acel moment, Ioana ieși din cameră cu telefonul în mână.
— Filmezi? întrebă Radu tăios.
— Da.
— Oprește!
— Las-o, spuse Mirela. Să filmeze.
— Ați înnebunit?
— În toiul nopții încerci să scoți electrocasnice din locuința femeii căreia ieri i-ai spus că pleci la amanta ta. Cred că înregistrarea ne-ar putea fi de folos.
Radu păli.
— Nu-i spune așa.
Mirela încremeni.
— Asta te-a deranjat?
El își înșfăcă geaca.
— Mâine vin cu un avocat.
— Vino.
— Și iau tot ce mi se cuvine.
— Exact asta îmi doresc și eu.
Dimineața, Mirela își sună singură avocatul.
Nu pentru că ar fi vrut să-l lase pe Radu cu o singură periuță de dinți.
Avea nevoie de altceva.
Voia să înțeleagă realitatea.
Nu versiunea lui.
Nu propria ei furie.
Actele.
Faptele.
Cifrele.
Avocatul Andrei Popescu cercetă atent toate documentele.
— O parte din bunuri va trebui analizată separat, îi explică el. Nu porni de la ideea că un bon pe numele tău rezolvă automat totul. Căsătoria schimbă lucrurile. Totuși, proveniența banilor, economiile de dinaintea căsătoriei și plățile efectuate sunt importante. Cel mai esențial acum este să nu dai nimic și să nu semnezi nimic sub impulsul momentului.
Mirela încuviință.
— Dacă vine să scoată electrocasnicele?
— Să întocmească mai întâi o listă cu lucrurile pe care le consideră ale lui. Apoi analizăm fiecare poziție.
Mirela ieși în stradă.
Pentru prima dată de la seara precedentă, respiră normal.
Adevărul nu era atât de simplu pe cât și-ar fi dorit.
Nu putea doar să pocnească din degete și să spună: „Este al meu”.
Dar tocmai acest lucru o liniști.
Nu trebuia să se răzbune.
Trebuia doar să nu-i mai permită lui Radu să inventeze singur regulile.
Seara, el veni într-adevăr.
Și nu era singur.
Cristina îl însoțea.
Mirela o zări de la fereastră: o femeie de aproximativ treizeci și cinci de ani, într-un palton deschis la culoare, lângă o mașină mare, cu portbagajul deschis.
Mirela izbucni într-un râs scurt.
Ioana veni lângă ea.
— A venit chiar să ia mobila?
— Așa pare.
Sună soneria.
Mirela deschise.
Radu stătea în față.
— Am venit după lucrurile mele.
— Ai o listă?
— Ce listă?
— A lucrurilor pe care le consideri ale tale.
— Sunt hamal acum?
— Atunci nu scoatem nimic.
Cristina făcu un pas înainte.
— Îmi pare rău, nu vreau să mă amestec…
Mirela se uită la ea.
— Atunci nu vă amestecați.
Femeia tăcu.
Radu rosti printre dinți:
— Televizorul, espressorul, sistemul audio, o parte din mobilă și lucrurile mele personale.
— Lucrurile personale le poți lua acum.
— Iar restul?
— După ce avocații noștri stabilesc cui îi aparține fiecare lucru.
Cristina se încruntă.
— Radu, ai spus că totul este deja rezolvat.
Holul se umplu de tăcere.
Mirela își mută privirea spre soțul ei.
— Ce anume este rezolvat?
— Nimic.
— Mi-ai spus că apartamentul va fi vândut, continuă Cristina. Că după divorț vom avea avansul pentru o casă.
Radu închise ochii.
Mirela nu simți durere.
Doar oboseală.
În ce măsură își împărțise deja viața? Nici măcar nu plecase și își construise planuri pe seama casei ei.
— I-ai spus că apartamentul va fi vândut?
Cristina tăcu.
— Radu…
— Cristina, așteaptă în mașină.
— Nu. Vreau să înțeleg.
Mirela se sprijini de tocul ușii.
— Ți-a promis și mașina?
Chipul Cristinei spuse totul.
— Radu…
— Ajunge! izbucni el.
Își pierdu controlul.
— Da! Am spus că mașina va fi a mea! Și că apartamentul este bun comun! Pentru că așa este!
— Este posibil ca o parte din valoarea locuinței să fie luată în calcul la împărțire, răspunse Mirela liniștit. De asta se vor ocupa specialiștii.
Cristina îl privi fix.
— Mi-ai spus că apartamentul îți aparține în întregime.
Radu rămase fără replică.
Nu Mirela îl demascase.
El însuși își construise două versiuni ale vieții: una pentru soție și alta pentru amantă.