Acum, cele două lumi se întâlniseră în același hol.
Cristina se îndepărtă încet.
— Eu te aștept în mașină.
— Cristina…
— Nu.
Ieși.
Mirela se întoarse spre Radu.
— E amuzant.
— Ce anume?
— Pleci la o femeie căreia îi minți exact în același fel în care m-ai mințit pe mine.
Radu încercă să răspundă.
Nu reuși.
— Strânge-ți lucrurile personale.
După patruzeci de minute, Radu plecă.
Cu două valize.
Fără televizor.
Fără espressor.
Fără mașină.
Cea mai surprinzătoare întâmplare avea să apară însă o săptămână mai târziu.
Soacra Mirelei o sună.
— Mirela?
— Da, doamnă Elena.
— Pot să vin la tine?
Mirela fu luată prin surprindere. Nu apucă să refuze.
O oră mai târziu, Elena stătea la masa din bucătărie. În fața ei, ceaiul se răcise.
— Știu ce crezi, spuse femeia.
— Nu sunt sigură.
— Crezi că am venit să-mi apăr fiul.
— Și nu-i așa?
Elena oftă.
— La început asta intenționam.
Mirela nu răspunse.
— Radu mi-a spus că vrei să-l lași fără nimic. Că apartamentul este al lui, mașina este a lui și că te-ai hotărât să te răzbuni.
— Înțeleg.
— Apoi m-a sunat Cristina.
Mirela ridică ochii.
— Pe dumneavoastră?
— Se certaseră.
Elena zâmbi amar.
— Cristina a crezut că și eu am participat la poveștile lui despre bunuri.
— Interesant.
— În plus, Radu mi-a cerut să fac un credit.
Mirela rămase nemișcată.
— Pentru ce?
— Ca să-i dau bani pentru o chirie și o mașină nouă. Pe cea veche i-o promisese deja Cristinei.
Mirela închise ochii.
— Dumnezeule.
Elena o privi.
— L-am crescut prost.
— Nu spuneți asta.
— Ba da.
Își îndreptă spatele.
— Mereu i-am spus: „Radu, cel mai important este să-ți fie bine”. Probabil că a luat prea ad litteram.
Mirela râse pentru prima dată după o săptămână.
Chiar și Elena zâmbi.
— Nu mă voi amesteca în divorțul vostru, spuse ea. Voiam doar să-ți spun să nu renunți la drepturile tale din milă.
Mirela o privi surprinsă.
— Vorbiți serios?
— Foarte serios.
Elena își termină ceaiul. La ușă se opri și se întoarse.
— Și încă ceva.
— Da?
— Nu-i da espressorul.
Mirela izbucni în râs.
— De ce tocmai espressorul?
— Voiam să-i cumpăr unul de Crăciun. Am văzut cât costă și m-am răzgândit.
Divorțul dură aproape șapte luni.
Nu avu parte de victorii ca în filme.
Radu nu ieși din tribunal doar în șosete, iar Mirela nu obținu totul fără compromisuri.
Uneori cedă ea.
Alteori cedă el.
În cele din urmă, mașina fu vândută, iar banii fură împărțiți.
Pentru apartament semnară o înțelegere care ținea cont de proveniența unei părți din fonduri.
Radu primi unele dintre electrocasnice.
Cea mai mare parte a mobilei rămase la Mirela.
Cristina dispăru din viața lui înainte ca divorțul să se încheie.
Într-o zi, Ioana o întrebă:
— Îți pare rău pentru el?
Mirela se gândi.
— Puțin.
— După tot ce a făcut?
— Poți să nu mai vrei un om înapoi și totuși să-ți fie milă de el. Radu a construit ani întregi imaginea unui bărbat de succes și, până la urmă, a ajuns să creadă el însuși în acea imagine.
Primăvara, divorțul se încheie în sfârșit.
Mirela se întoarse acasă.
Deschise ușa.
Liniște.
Ioana se mutase între timp la cămin, însă venea des în weekend.
În bucătărie se afla același espressor.
Mirela apăsă butonul.
Aparatul începu să zumzăie.
Își aminti de noaptea în care Radu încercase să-l ducă spre ușă și râse.
Câteva zile mai târziu, hotărî să facă ceva ce amânase aproape zece ani.
Să zugrăvească dormitorul.
Radu îi spusese mereu:
— Griul-bej arată scump.
Mirela ura griul-bej.
Alese un verde închis.
Zugravul o întrebă:
— Nu va fi prea întunecat?
— Să fie.
Când renovarea fu gata, Mirela intră în cameră și își dădu seama că, pentru prima dată, apartamentul nu mai arăta doar „elegant”.
Arăta ca ea.
Trecuseră opt luni.
Într-o seară, soneria sună.
Pe palier stătea Radu.
Fără valize.
Fără zâmbetul sigur de altădată.
— Bună.
— Bună.
— Putem vorbi?
Mirela ieși pe hol, dar lăsă ușa aproape închisă.
Radu observă.
— Nu stau mult.
— Bine.
— Am auzit că ai renovat.
— Da.
— Ce culoare ai ales?
— Verde.
El zâmbi slab.
— Știi că eu spuneam mereu…
Se opri și clătină din cap.
— Iartă-mă. E doar un obicei.
Pentru prima dată, Mirela îi zâmbi fără furie.
— De ce ai venit?
Radu privi podeaua.
— Voiam să-ți dau înapoi un lucru.
Scoase din buzunar o cheie mică.
Era vechea cheie a apartamentului.
— Am găsit-o într-o geacă de iarnă.
Mirela întinse palma.
El așeză cheia acolo.
Dar nu plecă.
— Cristina a avut dreptate, spuse el dintr-odată.
— În legătură cu ce?
— Le spuneam tuturor povești diferite despre mine.
Mirela rămase tăcută.
— Ție îți spuneam că fac totul pentru familie. Ei îi spuneam că toate lucrurile îmi aparțin. Mamei îi spuneam că tu mă lași fără nimic. Iar mie… mie îmi repetam că merit o viață mai bună.
Zâmbi amar.
— Până la urmă, niciuna dintre versiuni nu era adevărată.
— Se întâmplă.
— Ești fericită?
Mirela reflectă.
În trecut ar fi răspuns „da” doar ca să-l rănească.
Acum nu mai avea nevoie.
— Sunt liniștită.
Radu încuviință.
— Probabil că este chiar mai bine.
Începu să coboare scările.
— Radu.
El se întoarse.
— Da?
Mirela ridică vechea cheie.
— Am schimbat yala acum opt luni.
Radu privi cheia, apoi se uită la ea.
Și, pentru prima dată după mult timp, râse fără răutate.
— Logic.
— Ai grijă de tine.
— Și tu.
Pleacă.
Mirela închise ușa.
Puse cheia într-un sertar.
Nu o aruncă.
Nu pentru că voia să-și amintească de Radu.
Unele lucruri merită păstrate ca dovadă că și ușile care par veșnice pot înceta, într-o zi, să se deschidă.
Își făcu o cafea.
Intră în dormitorul verde.
Deschise larg fereastra.
De afară venea miros de ploaie și de copaci umezi.
Telefonul se lumină. Era un mesaj de la Ioana:
„Ești acasă?”
Mirela răspunse:
„Da.”
După o clipă, fata scrise:
„Singură?”
Mirela privi apartamentul.
Fotoliul preferat.
Cărțile.
Pereții verzi.
Cană de cafea.
Apoi răspunse:
„Nu. Sunt cu mine.”
Puse telefonul deoparte.
Cândva, crezuse că cel mai cumplit lucru era să audă de la soțul ei: „Plec la alta”.
Adevărul era altul.
Mult mai dureros fusese să trăiască ani întregi lângă un om și, fără să-și dea seama, să se îndepărteze de propria persoană.
Radu luase, într-adevăr, ceea ce îi aparținea.
Lucrurile lui.
Greșelile lui.
Noua lui viață.
Mirelei îi rămăsese însă mult mai mult decât apartamentul, mobila și espressorul.
Îi rămăsese femeia pe care aproape o pierduse în anii de căsnicie.
Pe ea însăși.
Iar de data aceasta, Mirela nu mai avea de gând să o ofere nimănui.