— Te uiți la lista aceea de parcă cifrele ar putea prinde viață și s-ar târî spre tine ca niște gândaci primejdioși, — spuse Victor fără să-și ridice privirea. Continua să curețe cu grijă lentilele nivelului topografic, ca și cum nimic pe lume nu era mai important decât să le păstreze impecabile. — N-a intrat la facultate. Și ce-i cu asta? Se mai întâmplă. Viața merge înainte. Se va angaja.
— Victoraș, i-au lipsit doar câteva puncte. Asta nu înseamnă că nu știe nimic. Pur și simplu n-a avut noroc, — răspunse Mirela încet, încercând să-și țină vocea calmă, deși neliniștea îi strângea pieptul. — Doar am stabilit încă din primăvară că, dacă nu prinde un loc fără taxă, vom folosi soluția de rezervă.
— Ce soluție de rezervă? — Victor lăsă în cele din urmă instrumentul deoparte. Lumina veiozei se reflectă în lentilele ochelarilor lui.
— Motocicleta, — spuse Mirela cu glas scăzut și se așeză în fața lui. — Honda ta. Stă nefolosită de aproape doi ani. Ai și cumpărător pentru ea. Banii ne-ar ajunge să plătim primul an, iar apoi Ioana ar putea încerca să se transfere la fără taxă. Este inteligentă. Se va descurca.
— Nu.
Cuvântul căzu între ei scurt, rece și definitiv.
Victor își scoase ochelarii și începu să-i șteargă cu o lavetă, cu aceeași minuțiozitate cu care curățase aparatul.
— Victoraș, măcar ascultă-mă… — în vocea Mirelei se strecură o hotărâre nouă. — Motocicleta aceea nu-ți mai trebuie de mult. Tu însuți ai spus că nu mai vrei să mergi cu viteză. Pentru Ioana, însă, ar putea însemna șansa de a studia. Vorbim despre viitorul ei.
— Nu vând motocicleta. Și cu asta am încheiat, — răspunse el, punându-și ochelarii la loc. — Să învețe să răspundă pentru propriile greșeli. Dacă n-a intrat, înseamnă că nu s-a străduit destul. Eu nu plătesc pentru nepăsarea altcuiva.
— Nepăsare? A învățat șase luni, de dimineață până noaptea! Ai văzut foarte bine! — Mirela nu mai reuși să-și păstreze calmul. — Pentru tine tabla aceea de metal valorează mai mult decât propria fiică?
— Nu-i spune „tablă de metal” unei motociclete bune. Am alte planuri cu ea. Gata. Nu mai discut subiectul.
Mirelei i se păru că, dintr-odată, între ea și soțul ei se ridicase un zid adevărat: drept, înghețat și imposibil de străpuns. Nu mai adăugă nimic. Se ridică de la masă și ieși din cameră.
Ioana stătea în întuneric, pe marginea patului. Nu plângea, însă ochii uscați și înroșiți spuneau mai mult decât ar fi putut spune orice lacrimă. Mirela îi aduse o cană de ceai și o așeză lângă ea. În seara aceea, cuvintele nu-și mai aveau rostul.
Au trecut aproape trei săptămâni. În casă, aerul devenea tot mai apăsător. Victor se purta ca și cum nimic nu se întâmplase, dar venea acasă din ce în ce mai rar. Mirela știa unde își petrecea o bună parte din timp: la Doina, văduva fratelui său mort, Sorin.
După moartea lui Sorin, Victor se schimbase radical. Devenise tăcut, închis în sine și aproape că nu mai vorbea despre ce simțea. La început, chiar Mirela fusese cea care îl îndemnase să nu-i abandoneze pe Doina și pe Radu, fiul fratelui său. Îi spusese că era datoria unui om apropiat să-i sprijine și să-i ajute ori de câte ori putea.
Telefonul sună într-o sâmbătă dimineața.
— Mirela, vă mulțumesc din tot sufletul! — exclamă Doina, cu o bucurie sinceră în glas.
— Pentru ce? — întrebă Mirela, nedumerită.
— Pentru motocicletă! Radu este în al nouălea cer! Victor a adus-o ieri și i-a spus că este darul lui pentru majorat.
Mirela se lăsă încet pe un scaun. În urechi începu să-i vâjâie, iar degetele i se răciră brusc.
— Dar ziua lui a fost acum o lună… — șopti ea cu greu.
— Și ce dacă? Mai bine mai târziu decât niciodată! Vă mulțumesc încă o dată!
Convorbirea se încheie.
Mirela rămase nemișcată, cu privirea fixată într-un punct de pe perete. Avea senzația că, înăuntrul ei, ceva se spărsese cu un zgomot asurzitor, transformându-se în zeci de fragmente ascuțite.
Seara, îl așteptă pe Victor. De îndată ce intră, îl înfruntă:
— I-ai dat motocicleta lui Radu.
— Da, — confirmă el fără urmă de tulburare.
— Pentru studiile fiicei tale nu am avut bani. Dar pentru o motocicletă scumpă, oferită nepotului, s-au găsit?
— Ioana este fată! — izbucni Victor iritat. — Va face o școală în altă parte. Nu va păți nimic. Radu, însă, este cel care duce mai departe numele familiei. I-am promis lui Sorin că voi avea grijă de el.
În acel moment, Ioana se afla în pragul ușii. Auzise fiecare cuvânt.
— Așadar, pentru tine eu sunt doar „o fată”? — întrebă ea foarte încet.
Victor făcu un gest nerăbdător cu mâna.
— Nu-mi răstălmăci vorbele.
Ioana nu răspunse. Se întoarse și dispăru în camera ei.
Mirela simți atunci cum se așterne în ea o liniște stranie. Nu era împăcare, nici ușurare. Era o furie grea și rece, care înghițea încet tot ce mai rămăsese din durere.
După câteva zile, nu mai avea nevoie de nicio dovadă.
Pe telefonul lui Victor apăru un mesaj:
„Te aștept. Când nu ești aici, casa pare pustie. Uneori semeni atât de mult cu el…”
Mirela înțelese totul. Nu mai era nimic de lămurit.