În seara aceea, când Victor se întoarse, la intrarea în apartament îl așteptau deja bagajele făcute.
— Pleci, — spuse Mirela.
— Și de ce aș pleca? — întrebă el cu un zâmbet batjocoritor.
— Pentru că am citit mesajul. Și am înțeles. Du-te acolo unde, după cum se pare, ești mai necesar.
La început, Victor se înfurie. Apoi chipul i se schimbă, ca și cum vorbele ei ar fi fost o provocare pe care abia aștepta s-o accepte.
— Foarte bine. Și eu mă gândeam de mult că a venit timpul să plec de aici.
Își luă lucrurile și ieși, convins că el era cel îndreptățit și că toți ceilalți greșiseră.
Numai că viața alături de Doina nu semăna deloc cu ceea ce își imaginase.
Pentru ea, Victor nu deveni un nou bărbat.
Era doar o amintire vie.
În el, Doina continua să caute chipul, gesturile și glasul soțului pierdut.
Iar Radu îi spuse într-o zi, fără ocolișuri:
— Nu-mi ești tată. Ești doar bărbatul care și-a întors spatele propriei fiice.
Două luni mai târziu, Victor apăru din nou în fața apartamentului. Stătea pe palier și o privea pe Mirela de parcă simpla lui întoarcere ar fi trebuit să fie suficientă pentru a-l primi înapoi.
— M-am întors acasă. Am greșit. Hai să uităm totul și să o luăm de la capăt.
Mirela îl privi calm.
— Nu ai înțeles nimic. Pentru mine nu mai ești soțul meu. Iar pentru Ioana ai încetat să mai fii tată în ziua în care ai ales să nu o alegi pe ea.
— Oricine are dreptul să greșească! — se răsti Victor. — Deschide ușa și termină cu teatrul ăsta!
Își întinse mâna și o apucă pe Mirela de umăr.
Atunci, totul se încheie.
Mirela îl lovi brusc.
Pumnul o nimeri drept peste nas.
Victor se clătină, își duse mâna la față, iar sângele îi apăru imediat printre degete.
— Nu mai locuiești aici, — spuse Mirela pe un ton egal. — Și nu mai ai dreptul să vii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Închise ușa.
Încuietoarea de sus făcu un clic, apoi cea de jos.
Victor rămase singur pe palier.
Cu cheile mașinii strânse în palmă.
Și cu o viață pe care o distrusese, pas cu pas, prin propriile alegeri.